Ion Mihalache, pictură la Galeria “Arta“ din Bacău, 2006, din catalogul expoziţiei, fragmentar

  Veţi găsi  în acest catalog excursul complet în termenii atelierului lui Ion Mihalache. Vă invit să-l parcurgeţi. Să urmăriţi feluritele înfăţişări ale punctului, săvârşirile liniei şi itinerariile sale instinctuale, închipuirile canonice ale petei şi, drag artistului, spaţiul plastic al amintirilor oraculare şi al locurilor cu forme neîncepute. Va fi necesar, nu şi suficient.

Veţi mai găsi aici ipostazele inocenţei în formulări de epifanie şi revelările discontinue ale aceluiaşi portret, portretul Smarandei, fiica artistului. Va fi necesar, nu şi suficient.

...Precum Stagiritul, propunem aflarea armoniei intime dintre mijloace (adică termenii de atelier)  şi temă (am zis, ipostazele inocenţei). Astfel, egali se vor afla un vector cromatic confuz şi un contraposto ludic, simetrice, strălucirile a două complementare juxtapuse şi surâsurile ştrengăreşti ale Smarandei. 

Ioan Paul al II-lea, Scrisoare catre artisti, Presa Buna, Iasi, 1999

"Scrisoarea către artişti" a lui Ioan Paul al II-lea este un text de mare frumusețe  intelectuală, bogăție de idei și eleganță literară. A apărut, la noi, la Presa Bună din Iași, în 1999 (traducerea în limba româna a pr.Anton Iștoc merită parcursă în paralel, pentru unele clarificări, cu variante în limbi de mai mare circulaţie, eventual, de pe  vatican.va).

Am rezumat că:

1. Artistul plastic ştie cine este Dumnezeu pentru ca îşi priveşte opera cu acelaşi "pathos" cu care ultimul şi-a privit creaţia.  IP II  alătură, aici insolit, logosului (adică raţiunii şi fundamentului iniţial) "pathosul" (adică pasiunea şi un fel de suferinţă, sublinierea noastră). (Cap I)

2. În text, papa este "glasul (l'interprète, în varianta franceză, nota noastră) celor mai mari artiști care și-au revărsat aici bogățiile geniului lor". Vaticanul, locul unde redactează scrisoarea, este un "adevărat scrin de capodopere, poate unic in lume". Toata această constructie metaforică trimite subliminal spre un adevăr de credință al catehismului catolic, papa este infailibil când de la Catedra lui Petru se pronunță in materie de dogmă. Trimite subliminal spre o dogmă  (introduce a treia componentă a discursului : ethosul)  şi dă textului pregnanţa adevărului copleşitor. (Cap IX)

3. "Frumuseţea este într-un anumit sens expresia vizibilă a binelui, aşa cum binele este condiţia metafizică a frumuseţii",  altfel zis:  frumosul este binele întrupat şi binele este frumosul ireductibil. (Cap III)

4. Are  două structuri consecutive: de teoria şi de istoria artei. Cea de teoria artei se argumentează pe simetria dumnezeu-artist (Cap I-IV, XIV-XVI) şi pe momentul crucial al Intrupării (Cap V-VI).  Structura de istoria artei se argumentează  în jurul marii moşteniri renascentiste a Romei (Cap VII-X) şi a legăturilor (inextricabile?) mereu reînnoibile dintre artă şi credinţă (Cap X-XIII).

5. Artistul creează, dar mai ales se creează. Mai mult, experienţele artistice "au pus amprenta de neşters (indelebilmente, în varianta italiană, nota noastră) asupra existenţei mele", spune, de la început, IP II  (Cap I-II).

6. Papa lasă lumea (pe care urma să o părăsească...) în grija artiştilor, singurii care o pot înzestra cu entuziasm (adică cu zeul dinăuntrul) lor şi "uimire" (Cap XVI).

7. Scrisoarea începe cu invocarea pathosului, adică a solidarităţii sublime dintre creator şi operă. Se încheie cu "uimirea", cea care dăruieşte spontan întrebări şi speranţe (Cap I-XVI).

Remus-Lucian Ştefan, „După chip si asemănare”, pictură şi grafică la Galeria „Alfa” din Bacău, mai-iunie 2011

Icoana de vatră era, demult, lemnul pe care se zgâria cu scoaba chipul Maicii Domnului, apoi  cu un cui se prindea la corlata vetrei. Scoaba scrijelea drept un contur stângaci pe care care se aşeza tihnit funinginea. Când duhurile au uitat să mai alunece, pe coş, în casă, cuminţi, icoanele de vatră au lăsat loc litografiilor.

„După chip si asemănare”, expoziţia romaşcanului  Remus-Lucian Ştefan de la Galeria „Alfa”,  cuprinde două forme de expresie plastică. Prima, pe hârtie ocru de ambalaj, exprimă trăirile incandescente, naraţiunile fără subiect, cu o singură vadită amprentă şi armonii din culori secundare.

A doua, pe ambigua hârtie de calc, arată, în tipar serialist, frumosul chip al nazarineanului, chip făcut ca din curpenii osoşi ai poamei. Tuşul şi boiaua, plămădite cu zahăr, au scris sărac, ca degetul pe tină, versul din Ioan: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele, au îngenunchiat şi, ca îngerii, au înfăţisat: ochii, nasul, gura şi cinstitul obraz. Proxima lor am găsit-o în icoanele de vatră,  cele cu care am început.

„După chip si asemănare” este un fel de cheie despre alcătuirea operei de artă din nume şi substanţă, cu gând şi întindere, o parafrază la  zicerea din zorii Cărţii.