Alex Reuter și Andreea Dumitriu, I Is Another, fotografie, stopmotion, intervenție urbană video, performance la Galeria “Frunzetti” din Bacău

Alex Reuter și Andreea Dumitriu au început cu desemnarea unui spațiu absolut și a unui timp absolut pentru exercițiul lor. Au izolat galeria de orice posibil rapel la realul confuz (simplu, prin opturarea ferestrelor și rularea unui ritm muzical dinamic). Au mediat lumina și sunetul, cele ce fac inteligibile dimeniunile noastre, pentru un spațiu și timp doar al evenimentului propus: I Is Another.

În acest continuum (care indeplinește criteriile de poetică a dramei) cele două au mai schițat un spațiu-scenă în care, în mare, și-au performat exercițiul, rostirea și înregistrarea emfatică a propoziției : HeiM=feRn (si cuvintele auxiliare : acasa, departe).

A fost o exhibare caleidoscopică și dinamică a părților de  identitate, act total pe  care și-l asumă, așa sau altfel, artistul contemporan. Aici, la Andreea Dumitriu și Alex Reuter, sub parafrazarea englezească a unei propoziții a lui Rimbaud (Je est un autre), se unifică actul creației cu creația propriu-zisă și se comunică, în mod integral și simultan, consumatorilor fețele, multiplele fețe ale  operei de artă.

Astăzi, la 15, exercițiul lor - până acum, work in progress – se va încheia.

Cu Ilie Boca, despre peisaj

Eu însă revin acolo, în faţa motivului

Iulian Bucur :  La vernisajul ultimei  expoziţii de peisaj, la Galeriile „Alfa” din Bacău, aţi spus, sibilinic, că „peisajul este un gând despre pictură”.

Ilie Boca:         Da, a face peisaj înseamnă să te duci cu cunoştinţele tale înspre un loc, sigur locul pre-există, dar tu îl cauţi, îl cauţi şi îl găseşti, de fapt îl găseşti în urma unei atente selecţii.

La aceasta s-ar referi ideea de „gând despre pictură”, la faptul de a fi raţional în faţa motivului.

În mare da, cauţi motivul după cum el se construieşte, după cum se aşează petele, după cum se face pictură. Eu caut şi găsesc locuri cu o anumită expresivitate.

Şi după ce l-ai găsit, continui sa selectezi…

Bineînţeles, când îl găseşti dintr-odată vii cu gândul tău şi îl organizezi.  În Italia, am fost în `74 cu bursă, mi-am notat atunci, mi-am facut schiţe, chiar acuarele, am avut şi o expoziţie acolo. Cu acele schiţe  am avenit acasă, în atelier, şi am tot lucrat din `74 şi până, hăt, încoace.

Având în minte aerul Italiei…

Recompuneam acum, acasă, făceam spectacolul plastic. Am făcut şi expoziţii cu peisaje din Italia, destul de multe.  Totuşi, într-un fel este pictura la faţa locului care poate să aibă şi nu stiu ce incidente, însă are trăirea motivului acolo, uneori acestea, trăirile, sunt chiar puternice.

In atelier , când se face după, post festum, după eveniment...

E puţin mai sec, intervin, inerent, aşezările, cunoştinţele tale despre pictură.

Tot la această ultimă expoziţie comparam peisajele făcute la Balcic şi cele făcute la Tescani. Caligrafiile erau diferite, tuşele  de la Balcic sunt curbilinii, sunt volute luminoase, pe când cele de le Tescani sunt rectilinii, atent depuse.

Tescaniului, pentru că l-am făcut din `76 de când particip la tabere de acolo, aproape an de an, îi cunosc toate reliefurile, toate motivele şi tot găsesc lucruri noi de fiecare dată, într-un an am făcut fântâni, izvoare, în alţi ani case, păduri, întotdeauna încerci. Te duci proaspăt ca şi cum ai vedea pentru prima dată lucrurile.

Balcicul este un loc care are o lumină specială şi o scenografia cu casele „printre”. Sigur că are un pitoresc, de care nu întotdeauna am vrut să profit. Adică, mă feream de pitoresc, căutam construcţia, puterea de exprimare, mă rog, mai puţin pitorescul, marea şi casele.

Cu toate astea, asupra omului asupra pictorului Ilie Boca locurile acţionează în mod esenţial câtă vreme acesta şi-a modificat şi caligrafia pensulei şi fizionomia tuşei.

Din locurile pe care le frecventez eu, Balcicul şi Kazanlâcul sunt privilegiate, am de acolo mai multe acuarele şi insemnări. Acum merg, de câţiva ani, pe malul Dunării, într-un orăsel unde fluviul e  cel mai lat, se numeşte Golubăţ, unde sunt mulţi vlahi şi Valea Timocului e aproape, e foarte frumos, Dunărea şi casele. Am de fiecare dată lucrări noi, e un loc bun de pictat.

Am fost doi ani la Sighişoara. Toate peisajele le fac vara, eu nu mă duc cu aparatul de fotografiat, alţii fac peisaj după fotografie, sigur că astfel, mai târziu, în atelier poţi face anumite sinteze. Eu însă revin acolo, în faţa motivului.

 În prezenţa martorului.

Sighişoara are o anume încărcătură, am fost şi în împrejurimi dar am pictat mai ales în oraş, case colorate, ziduri care au o anumită istorie, o anumită poveste, am mai pictat şi am aşa lucrări mai vechi, acuarele, de exemplu, de la Cluj şi unele pe care am mai intervenit după aia, de-a lungul timpului.  Fiecare lucrare are destinul ei şi se face aşa, în timp.

Am mai pictat în Finlanda dar lucrările au ramas acolo, în Cehia, dar iarăşi nu prea mi-au rămas. Vreau să zic că am făcut peisaj în permanenţă şi niciodată diferit de pictura pe care o fac în atelier, unde acumulez simboluri şi îmi creez, acolo, spectacolul plastic. Peisajul nu am încercat să-l fac altcumva, n-am încercat să fac mari modificări, sigur culorile am căutat să aibă deplină expresivitate. Eu zic că peisajul e un lucru necesar.

Atat pentru pictor cât şi pentru spectattori.

Absolut.

Nu e nici un fel de derapaj de la marea  pictură.

Sigur să faci şi peisaj si natură moartă, toate le fac cu plăcere.

Rămânând acelaşi pictor Ilie Boca.

Citeam la H.Moore: „Dimineaţa fac portetul copilului meu, apoi mă duc şi fac lucrări abstracte.”

Într-o dimineaţă, v-am văzut la Tescani, cu şevaletul şi pânzele pregătite, ați plecat fără să mai staţi mult de vorbă cu noi, de fapt, fără să pierdeţi vremea.

Plec dimineaţă seară, peisajul nu e un concediu, suntem o comunitate lucrătoare când peisajul e la îndemână.

A face peisaj înseamnă a părăsi intimitatea atelierului şi să te arăţi, în totalitate, privitorilor.

M-am obişnuit cu asta, vin oamenii, privesc şi pleacă, uneori primesc şi indicaţii, sunt şi întâmplări drăgute, oameni care te invitată în casa lor, la Tescani şi la Sighişoara.

Cum faceţi că opriţi timpul, opriţi calătoria, altfel implacabilă, a soarelui, este o întrebare cu răspuns complicat, pe care deseori mi-o pun. Pentru că un peisaj înseamnă un moment al zilei şi un spaţiu anume. Are acea unitate de care vorbesc şi anticii.

Şi pe care a explorat-o Monet foarte bine în „Catedrale”,de exemplu. Eu nu mi-am propus să fac acelaşi peisaj în mai multe diferite momente ale zilei. Încerc să mă leg de ceva, uneori poate să nu-ţi iasă nimic, pur şi simplu nu te poţi transfera acolo.

Uneori am avut impresia în faţa lucrărilor făcute la Tescani că aţi dat lumina la minimum, n-ati stins-o pentru că atunci tabloul ar fi fost negru.. Dar aţi voit să opriţi din lumină, să fiţi stăpânul acesteia, şi nu altfel.

Când vezi codrii aceia şi parcul, cu blick-urile foarte apropiate.

Codrii foarte umbroşi şi umezi.

Eu am încercat să  clădesc aceste blick-uri de lumină într-un mod ne-exuberant, să aparţină locului.

Uneori doar zidul paraclisului e singura lumină din tablou. Orizontul lucrărilor e unul ridicat.

Da, sigur, ca să ai deplină acţiunea formelor. La Tescani, au fost perioade când lucram toamna, erau culorile calde, pământurile, grădinile, pădurile, lucram în septembrie şi octombrie, anume în acest moment al anului când vara si-a consumat energia. Da, apoi și Tescaniul era mai liber atunci.

Acum, de o bucată de timp, merg în august, ziua e lungă, am timp sa meditez asupra lucrurilor, până la opt am lumină bună şi contrastele mai mari.

Cu toate acestea, în tablou, aveţi un singur contrast, un mic moment din marea compoziţie a tabloului.

Da, dacă toate ţipă, te dor ochii, ...tensiune mare, culori tari, nu e bine aşa. Eu mă simt bine în peisaj. Mă aşez în tihnă şi le fac pe toate. Nu mă grăbesc.

Reveniţi asupra lucrărilor?

Uneori da, în atelier, dar e o altă lume.Sunt locuri care au claritate şi sunt locuri unde nu prea găseşti forme, de asta şi pictorii au populat anumite locuri, Baia Mare, Mangalia, Turnu Severin, Tulcea. Acolo e o lumina specială si se facea practică în timpul Institutului. Studenţii mergeau acolo, în locuri cu apă, lumină si arhitecturi vechi,  erau în formare şi trebuiau sa vadă şi să înveţe să vadă.

Am văzut destul de mulţi tineri care vin acum la Balcic. Numai în atelier, oricât vii cu documentări noi, la un moment dat intervine un fel da manierism, de repetiţie şi e păcat pentru ca în natură găseşti mereu lucruri noi. Sigur trebuie să abstragi anumite lucruri sa faci un decupaj, ca un regizor, nu este tocmai uşor…

 Să-i oferi un drum şi privitorului, să-l conduci. Spuneaţi despre tablou că este o fereastră, fereastra presupune un context perspectival.

Da o fereastră, un cadru, eu decupez,  referitor la perspective, aplatizez, eu nu încerc să sparg cu forme care se pierd în depărtăre.

Peisajul îl văd apoi ca pe un decor, peisajul  sentimentelor, al amintirilor, al locurilor cunoscute, unde te-ai născut şi ai crescut, te întorci acolo si redestepţi stările, evenimentele timpului trecut,  de care eşti, pentru veşnicie, legat. Te simţi eliberat, trăind bucuria naturii, a locurilor pe care, într-un anumit fel,  vrei să le iei în posesie şi să oferi mai departe bucuria unui testament.

Interviu realizat ianuarie 2011

Aurel Stanciu, ”Ferestre”, pictură la Galeria ”Frunzetti” din Bacău, aprilie 2011

Expoziţia de la Galeria ”Frunzetti” este o prezentare exhaustivă a unei probleme eterne în artele vizuale, relaţia dintre întreg şi parte. Partea este, în propunerea lui Aurel Stanciu, fereastra şi întregul este peretele pe care s-a tăiat. Partea se poziţionează prin compoziţie, ton, textură şi naraţie, domină sau este dominată de întreg.

Pretextul este unul limpede figurativ: secvenţe de arhitectură vernaculară, arhitectură pe care  pictorul o cunoaşte, ştim noi, temeinic. O cunoaşte şi îi extrapolează sensurile dinspre cele lumeşti şi imediate spre celelalte, spirituale, cu timp fără masură.

Noi am încercat un joc, am abstras aspectul figurativ (limpede, cum spuneam mai sus) al lucrărilor, l-am abstractizat până când din ”Ferestre” şi perete au rămas numai pătrate negre pe fond alb şi  pătrate albe pe fond alb, în plutire ireală, suprematistă, n-a fost deloc greu.

Din "Vitraliu", fragmentar, despre fotografie și Robert Capa

I.       Muzeul de Artă al Centrului Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu” din Bacău a expus, în februarie curent, câteva zeci de fotografii care aparţin Muzeului Maghiar de Artă Fotografică din  Kecskemét, act realizat în colaborare cu Centrul de Cultură Arcuş. Imaginile au fost făcute, în preajma mijlocului de veac tocmai trecut, prin obiectivul celui mai cunoscut dintre fotografii de război, Robert Capa.

Acesta, pe nume Endre Ernő Friedmann, este evreu născut la Budapesta în anul 1913. Pleacă la Berlin în 1932 şi, mai departe, la Paris, în 1933, studiază ştiintele politice, este de stânga, fotografiază pentru diferite reviste. Mai cunoscută, din aceasta primă perioadă, este fotografia lui Lev Troțki, nu tocmai reuşită din punct de vedere tehnic, dar în care se întrevede tipul de compozitie (şi stranie afinitate cu personajul din poză) pe care îl va practica până la ultimul cadru.

Va imortaliza pe filmul cu sare de argint Războiul Civil din Spania, Războiul Sino-Japonez, Al Doilea Război Mondial şi primul din Indochina. Va călători şi fotografia, după război, în Uniunea Sovietică, Ungaria şi Israelul care se năştea în Palestina. A murit la Thai Binh, în Vietnam, în 1954, ucis de o mină, lângă camera obscură a aparatului de fotografiat.

VII.   D – day

Curatorii au numit expoziţia “D-day”  după numele de cod al operaţiunilor militare din Normandia, din 1944. Însemnul este fericit ales,  întrucât marile teme ale creaţiei lui Robert Capa se cuprind sub această egidă a Zilei Zilelor. Noi  credem ca “D-day” este o meditaţie mai largă despre caracterul magic  pe care îl avea, altădată, culegerea de imagini şi, strict contemporană, fotografia noastră, democratizată, abundentă, cu imagini banale culese fără efort, imagini care invadează exponenţial capacităţile de arhivare construite.

Lucrările  lui Robert Capa reunite la Centrul „Apostu” din Bacău sunt poeme transparente despre emoţia eroică a unui fotograf aflat chiar în mijlocul evenimentului relatat. În primele ore ale dimineţii de 6 iunie 1944, pe plaja normandă a supravieţuit doar 1 soldat din 10 debarcaţi. A supravieţuit şi Robert Capa. Eram cel mai elegant soldat de pe toată plaja, îi mărturisea, mai târziu, cu un fel straniu de umor, lui John Morris, foto-editorul de la Life.

VIII.  Un Faust cu surâs mefistofelic

Teoria de imagini de la Muzeul de Artă Contemporană a început, în mod semnificativ, cu celebra fotografie-portret realizată de Ruth Orkin. Din poza făcută în 1952, ne priveşte un bărbat pe care moarte nu l-a ales niciodată cu sine, deşi el i s-a oferit cu imediateţe. Omul acesta, al cărui zâmbet nu sfidează semeni, pare că a încheiat pactul cu diavolul. Faust,  (altădată, Capa se vedea pe sine ca un Don Quijote...) plecat să scrie poemul cunoaşterii care ucide, primeşte de la Mefisto doar surâsul, surâsul păzitor care farmecă până şi moartea, până într-o zi, de 25 mai 1954.

IX.    Ultima fotografie

In ultima fotografie soldaţii nu mai au chip, personajele lui Capa, de obicei mustind de omenesc, de prea-omenesc, sunt, aici la Thai Binh, cu spatele spre noi, îndepărtându-se. Capa este sfâşiat de explozia unei mine şi în camera obscură a ochiului său intră lumină, mai multă lumină.

Constantin Tănăsache, ”Sacralitate”, pictură la Galeria ”Nouă” din Bacău, aprilie, 2011

     Galeria ”Nouă” cu lucrările lui Constantin Tănăsache e precum atelierul unui intimist olandez din secolul al XVII-lea. Cu  aproape aceleași măsuri de lumină, prin aceeași fereastră şi aproape sub aceleași măsuri de unghi, lumina făcea, discretă și matriceală, umbre asupra motivelor: toate fete cu cercel de perlă. 

   Tema enunțată de pictorul băcăuan are, ni se pare, un anume tâlc. Sacralitatea înseamnă însumarea notelor sacrului, sublimarea, mai întâi, apoi însumarea notelor. Repertoriul restrâns de detalii (cruce, turlă, arhivoltă, contrados și idol) este diseminat în exerciții cromatice, virtuozități pe o, aproape, singură culoare, cu tonuri, cu nuanțe și tente rare. Sunt exerciții de stil care voalează fețele imediate ale detaliilor, le întârzie și le ascund după iluzorie catapeteasmă. 

     Atunci, în ce și, egal, în cum descoperim notele prețioase ale sacrului.

Ilie Boca, la Galeria Frunzetti din Bacău, martie si aprilie 2011

Scriem câteva precizări pe marginea cuvintelor spuse de noi la vernisaj. Un venerabil profesor  ne-a atras atenția că asemănarea pe care am facut-o între Giulgiu  și pictura lui Ilie Boca este greșită, pentru că ... s-a dovedit, Giulgiul din Torino e un fals.

Ne dăscălește cuminte Descartes, într-adevăr, ca toți termenii unei judecăți, cu necesitate, să fie verificați. Pentru ca judecata să fie dreaptă.

Noi am pus alături, retoric, două tipuri de pictură. Primul, în care un trup bărbătesc (oricare, deci și cel frumos al nazarineanului), poate plin de praf și sânge, este invelit cu o pânză. Și pânza simțitoare se   impresionează cu măsurile toate ale trupului, în mod negreșelnic, ca o mărturie.

Al doilea, am asemănat tipul asta de pictură  cu felul de adevăr pe care il rostesc personajele toate, strămoșii toți ai lui Ilie Boca de la Botoșana, strămoși izvodiți  pe pânzele de la Galeria Frunzetti. Moși să adevereze, așa cum a fost, lumea căreia aici i s-a dat chip. Iar când pictorul s-a temut că unii nu vor urma chemarea pensulei,  a colat, cu sfială, poza cu duhul lor prins în cuie și tot i-a pogorât.

Ne-am imaginat cum se deslușesc treptat, pe hârtie și pânză, din sedimente tulburate, chipurile limpezi. Pentru că avem o marturisire directă de la Ilie Boca, despre cum, în tihnă și grabă, ca la Tițian ni s-a părut, se plămădesc icoanele.

Angela Tomaselli, pictură, la Galeria ”Alfa ”

Expozitia se numește ”Amintiri suprapuse”. Dincolo de aparența de palimpsest a numelui, noi vedem aici gândul drag picturii de a invecina rațiuni și sentimente și, mai ales, de a reînchipui, liber, vertical, straturile sedimentare de memorie.

Pretextele expunerii sunt arhitecturi reale sau imaginare, straniu amestec de detalii fictive si martori concreţi,  ferestre gotic-flamboaiante si cupole levantine. Sunt portrete, in fapt, un singur poate autoportret, în nenumărate măsuri de culoare si desen, altădată: chip de poet clasic și actor în poză cubistă. Sunt animale, uneori cu fin umor si ironie apropiate de metehnele omeneşti. Un copac cu poze prin anotimpuri, natura ca un vitraliu, Sfântul Gheorghe peste balauri simpatici si o rimă din Nichita Stănescu sunt ultimele.

Gândul mare al expoziției, textul este despre eterna dispută a universaliilor picturii: linia si pata. Disputa se infătisează, aici  în expoziţia de la « Alfa » în, măcar, trei tipuri de sintaxă :

-          când linia cu insidie îşi subordonează pata şi  trece sinuoasa, suprapusă şi juxtapusă petei.  Taie şi leagă cu o anume specială voluptate a puterii pe care linia stie ca o are asupra petei...

-          când gâlceava e anume regizată de pictoriță și cele doua, linia si pata, își răspund, cu ecouri, uneori intârziate, aflându-se și construindu-se neasteptat în utopia-spațiu de factura muzicală a lucrărilor Angelei Tomaselli;

-          când petele, ajutate de lumină, ignoră omeneasca noastra nevoie de linie si margine fermă. Atunci  vibrează petele, își compun singure locul din tablou, ispitesc ochiul înspre strania bucurie a picturii de a fi numai pictură.

Acest ultim tip de sintaxă ar fi putea fi exemplificat cu o parabolă a presocraticilor despre o anumită, aproape fiziologică, plăcere a ochiului.

Credeau presocraticii (și noi cu ei) că ochiul care vede,  trimite mai întâi o rază de lumină supțire, nevăzută , asupra obiectului, aici tablou al Angelei Tomaselli.  Raza  atinge și învăluie epidermele toate ale obiectului, apoi se întoarce și îi șoptește ochiului suma de sentimente trăite acolo, pe suprafața intimă a obiectului. Ochiul știe acum și se bucură.