Ion Mihalache, pictură la Galeria “Arta“ din Bacău, 2006, din catalogul expoziţiei, fragmentar

  Veţi găsi  în acest catalog excursul complet în termenii atelierului lui Ion Mihalache. Vă invit să-l parcurgeţi. Să urmăriţi feluritele înfăţişări ale punctului, săvârşirile liniei şi itinerariile sale instinctuale, închipuirile canonice ale petei şi, drag artistului, spaţiul plastic al amintirilor oraculare şi al locurilor cu forme neîncepute. Va fi necesar, nu şi suficient.

Veţi mai găsi aici ipostazele inocenţei în formulări de epifanie şi revelările discontinue ale aceluiaşi portret, portretul Smarandei, fiica artistului. Va fi necesar, nu şi suficient.

...Precum Stagiritul, propunem aflarea armoniei intime dintre mijloace (adică termenii de atelier)  şi temă (am zis, ipostazele inocenţei). Astfel, egali se vor afla un vector cromatic confuz şi un contraposto ludic, simetrice, strălucirile a două complementare juxtapuse şi surâsurile ştrengăreşti ale Smarandei. 

Aurel Stanciu, ”Ferestre”, pictură la Galeria ”Frunzetti” din Bacău, aprilie 2011

Expoziţia de la Galeria ”Frunzetti” este o prezentare exhaustivă a unei probleme eterne în artele vizuale, relaţia dintre întreg şi parte. Partea este, în propunerea lui Aurel Stanciu, fereastra şi întregul este peretele pe care s-a tăiat. Partea se poziţionează prin compoziţie, ton, textură şi naraţie, domină sau este dominată de întreg.

Pretextul este unul limpede figurativ: secvenţe de arhitectură vernaculară, arhitectură pe care  pictorul o cunoaşte, ştim noi, temeinic. O cunoaşte şi îi extrapolează sensurile dinspre cele lumeşti şi imediate spre celelalte, spirituale, cu timp fără masură.

Noi am încercat un joc, am abstras aspectul figurativ (limpede, cum spuneam mai sus) al lucrărilor, l-am abstractizat până când din ”Ferestre” şi perete au rămas numai pătrate negre pe fond alb şi  pătrate albe pe fond alb, în plutire ireală, suprematistă, n-a fost deloc greu.

Constantin Tănăsache, ”Sacralitate”, pictură la Galeria ”Nouă” din Bacău, aprilie, 2011

     Galeria ”Nouă” cu lucrările lui Constantin Tănăsache e precum atelierul unui intimist olandez din secolul al XVII-lea. Cu  aproape aceleași măsuri de lumină, prin aceeași fereastră şi aproape sub aceleași măsuri de unghi, lumina făcea, discretă și matriceală, umbre asupra motivelor: toate fete cu cercel de perlă. 

   Tema enunțată de pictorul băcăuan are, ni se pare, un anume tâlc. Sacralitatea înseamnă însumarea notelor sacrului, sublimarea, mai întâi, apoi însumarea notelor. Repertoriul restrâns de detalii (cruce, turlă, arhivoltă, contrados și idol) este diseminat în exerciții cromatice, virtuozități pe o, aproape, singură culoare, cu tonuri, cu nuanțe și tente rare. Sunt exerciții de stil care voalează fețele imediate ale detaliilor, le întârzie și le ascund după iluzorie catapeteasmă. 

     Atunci, în ce și, egal, în cum descoperim notele prețioase ale sacrului.

Ilie Boca, la Galeria Frunzetti din Bacău, martie si aprilie 2011

Scriem câteva precizări pe marginea cuvintelor spuse de noi la vernisaj. Un venerabil profesor  ne-a atras atenția că asemănarea pe care am facut-o între Giulgiu  și pictura lui Ilie Boca este greșită, pentru că ... s-a dovedit, Giulgiul din Torino e un fals.

Ne dăscălește cuminte Descartes, într-adevăr, ca toți termenii unei judecăți, cu necesitate, să fie verificați. Pentru ca judecata să fie dreaptă.

Noi am pus alături, retoric, două tipuri de pictură. Primul, în care un trup bărbătesc (oricare, deci și cel frumos al nazarineanului), poate plin de praf și sânge, este invelit cu o pânză. Și pânza simțitoare se   impresionează cu măsurile toate ale trupului, în mod negreșelnic, ca o mărturie.

Al doilea, am asemănat tipul asta de pictură  cu felul de adevăr pe care il rostesc personajele toate, strămoșii toți ai lui Ilie Boca de la Botoșana, strămoși izvodiți  pe pânzele de la Galeria Frunzetti. Moși să adevereze, așa cum a fost, lumea căreia aici i s-a dat chip. Iar când pictorul s-a temut că unii nu vor urma chemarea pensulei,  a colat, cu sfială, poza cu duhul lor prins în cuie și tot i-a pogorât.

Ne-am imaginat cum se deslușesc treptat, pe hârtie și pânză, din sedimente tulburate, chipurile limpezi. Pentru că avem o marturisire directă de la Ilie Boca, despre cum, în tihnă și grabă, ca la Tițian ni s-a părut, se plămădesc icoanele.

Angela Tomaselli, pictură, la Galeria ”Alfa ”

Expozitia se numește ”Amintiri suprapuse”. Dincolo de aparența de palimpsest a numelui, noi vedem aici gândul drag picturii de a invecina rațiuni și sentimente și, mai ales, de a reînchipui, liber, vertical, straturile sedimentare de memorie.

Pretextele expunerii sunt arhitecturi reale sau imaginare, straniu amestec de detalii fictive si martori concreţi,  ferestre gotic-flamboaiante si cupole levantine. Sunt portrete, in fapt, un singur poate autoportret, în nenumărate măsuri de culoare si desen, altădată: chip de poet clasic și actor în poză cubistă. Sunt animale, uneori cu fin umor si ironie apropiate de metehnele omeneşti. Un copac cu poze prin anotimpuri, natura ca un vitraliu, Sfântul Gheorghe peste balauri simpatici si o rimă din Nichita Stănescu sunt ultimele.

Gândul mare al expoziției, textul este despre eterna dispută a universaliilor picturii: linia si pata. Disputa se infătisează, aici  în expoziţia de la « Alfa » în, măcar, trei tipuri de sintaxă :

-          când linia cu insidie îşi subordonează pata şi  trece sinuoasa, suprapusă şi juxtapusă petei.  Taie şi leagă cu o anume specială voluptate a puterii pe care linia stie ca o are asupra petei...

-          când gâlceava e anume regizată de pictoriță și cele doua, linia si pata, își răspund, cu ecouri, uneori intârziate, aflându-se și construindu-se neasteptat în utopia-spațiu de factura muzicală a lucrărilor Angelei Tomaselli;

-          când petele, ajutate de lumină, ignoră omeneasca noastra nevoie de linie si margine fermă. Atunci  vibrează petele, își compun singure locul din tablou, ispitesc ochiul înspre strania bucurie a picturii de a fi numai pictură.

Acest ultim tip de sintaxă ar fi putea fi exemplificat cu o parabolă a presocraticilor despre o anumită, aproape fiziologică, plăcere a ochiului.

Credeau presocraticii (și noi cu ei) că ochiul care vede,  trimite mai întâi o rază de lumină supțire, nevăzută , asupra obiectului, aici tablou al Angelei Tomaselli.  Raza  atinge și învăluie epidermele toate ale obiectului, apoi se întoarce și îi șoptește ochiului suma de sentimente trăite acolo, pe suprafața intimă a obiectului. Ochiul știe acum și se bucură.

In "Ateneu": Luminița Radu,“Trei”, Galeria de Artă Contemporană. Bacău

”Trei” este o expoziție de grafică și pictură. Figurative, desemnând vagi fizionomii urbane, lucrările Luminiței Radu asociază, aluvionar, creion, tuș, culori de ceară, ape acrylice și acryli de cauciuc, hârtie și pânză pe hârtie și pănză. Potrivit unui gând ubicuu al istoriei artelor, speciile  tind sa devină genuri artistice și, în fapt, fiecare nouă operă este parte din elaborarea  necesarelor note specifice. Spunem despre ”Trei” că nu este numai de grafică ci, mai ales, este o expoziție despre grafică

Vedem  în  “Trei”  cercetarea  ultimului chip pe care şi-l poate asuma linia grafiată, linia chemată să desemneze marginile obiectelor ce alcătuiesc lumea numelor reale,  ultimul chip înainte să se destrame şi să ducă spre niciunde, ultima, cale regală, linia cea  subţire şi  dreaptă dintre două puncte. Tot aici, vedem primul chip pe care și-l asumă linia chemată să alcătuiască lumea numelor abstracte, la fel, subţire şi dreaptă, aproape netulburată, linia  dintre două puncte.

Altfel, paradoxal, Luminiţa Radu aşează, în  aici propusa expoziţie „Trei”, acest ultim şi prim chip al liniei, mijloc exemplar şi  acută raţiune a graficienilor, pe suporturi  cu texturi anumite,  texturi găsite să vibreze simfonic cu  semnele grafice.  Sunt semne dragi artistei, recurente semne  din vocabularul algebrei.

Mai încolo, acestea,  semnele grafice repetitive, semne pentru care nu sunt numaidecât necesare cuvinte acoperitoare, sunt înscrise, ludic, în siluete minime de arhitectură, ca într-un joc utopic despre raţiunea captivă.

In "Ateneu": Mari Bucur,”Simţiri”, Galeria de Artă Contemporană, Bacău

pictură, grafică, sticlă şi colaj; august – septembrie 2008

I Causa nostrae letitiae

“Feminin, trecător, gratuit, abundent, se desfăşoară muzical, se foloseşte de ritm, de repetiţie, de simetrii insolite. Are încredere numai în culoare, în care descoperă nume şi formă, pe care o descoperit-o în fragmente lumeşti mici pe care le reasociază, pe care le-a descoperit in alte lucrări şi le apropriază, nu crede în proprietatea exclusivă, egoistă. Detestă naraţia monoaxială, construieşte detalii. Panteismul îi dă încredere în generaţia spontanee care apare pe lucrările sale. Feminin, mensual, îşi adăposteşte idolii în pliuri, îi expune rar, desfiguraţi.” (fragment dintr-un text al nostru despre ipoteticele ipostaze ale artistului, aici, atunci, ne gândeam la Mari Bucur)

II Întreg

Pentru că, celestin, lumea este dăruită cu sens şi sensibilitate (alţii mai numesc sensibilitatea şi întindere), noi, măsura lumii, vom cuprinde sensul prin raţiune şi sensibilitatea prin facultatea numită simţire.

Pentru că sensul nu este în nici un fel fundamentul sensibilităţii, sensul şi sensibilitatea fiind doar atributele distincte şi sufieciente ale lumii, lucrările din expoziţia “Simţiri” nu au nici un fel titluri care să îndrepte, în vreun fel, canonic legătura dintre opera de artă şi privitor.

III Imaginar

Cei vechi spuneau pulchra sunt quae visa placent şi îi vedeau pe locuitorii Paradisului, neostoiţi consumatori de frumuseţe divină, închipuiţi cu ochii şi palmele supradimensionate. La judecata de apoi, pictorii, sculptorii şi arhitecţii vor da seamă despre talantul simţirii lor şi abia apoi despre cel al raţiunii. Isus, fiul Mariei, profetul din Coran “plămădeşte pentru noi din lut ca un chip de pasăre”. Acest Isus secund îi va judeca. Primul, Christosul din Evanghelia lui Ioan, “scria cu degetul pe pământ” doar

Pulcra sunt quae visa placent, va zice Aquinatul aflat în Galeria de Artă Contemporană, la expoziţia “Simţiri” cu Mari Bucur. Noi am zis: “Complet denarativizată, opera de artă, precum gelosul dumnezeu biblic, este (numai!) ceea ce este. Identică (numai!) cu sine ca un principiu, opera de artă se deschide simultan simţurilor şi pluteşte în şi prin umori.”

IIII Real

Materia înseamnă toate făpturile pământului care vreodată i-au atins epidermele, toate, zgomote, parfumuri şi gusturi topite prin ape şi văzduhuri şi toată măsura luminilor care fac lumea să fie mai mare şi mai mică. Mâinile ei ating şi transsubstantializează materia şi o aşează într-un loc si timp nou şi luminos. Mari Bucur ascultă şi gustă sibilinic profeţiile bolborosite ale materiei şi le pune în ritm şi melos nou. În sfârşit, ochiul ei va privi chipul şi asemănarea lumii de la întuneric spre lumină, mai întăi în proplasme, apoi în plasme, apoi numai în lumini.

V Îndreptar de lectură

Când scriu despre artă sunt mereu subiectiv, pentru că eu, privitorul, sunt subiectul absolut al operei de artă, fără conştiinţa prezentei mele plenare, acolo, nu aş putea avea libertatea, libertatea adevărului poate.

Mari Bucur este soţia mea. Când este vorba de lucrările ei, le-am spus-o şi prietenilor, sunt înfiorător de subiectiv pentru a fi liber, este unfair?

In "Ateneu": De la o Anuala (2004)

Un an s-a terminat, a început altul, Anuala şi-a etalat lucrările. Aerul complet hieratic de sărbătoare a acoperit bi- şi tridimensionalele, pragul a fost trecut. Să invocăm fraze de litanie…, între ele vrem să se cuprindă toţi cei 40 de artişti care au expus.

Sedes sapientiae
Artistul este matur, aproape un patriarh, domină olimpian adunările, vorbeşte puţin, domol, canonizarea a avut loc în alte vremuri care nu mai seamănă deloc cu cele de azi, pe care el (nu e numaidecât masculin, după cum vedeţi vorbim de îngeri), bineînţeles, le întelege, ca acela care le-a generat în illo tempore. Aura învăluie, crescător şi călăuzitor, personalitatea şi lucrările, confuzia generată se numeşte plăcere estetică.

Janua coeli
Leagă lumile, însumează paradoxurile, mediază antinomiile, deschis dar mai ales masculin, dă nume operei (sale şi a celorlalţi), meditează trist şi postcalcedonian asupra destinului său de Ianus bifrons. Lucrează mult şi mare, desenul capricios e înveşmăntat în brunuri, ocruri şi rozuri. În aparenţă feminină are nerv, exagerează cu texturile telurice. Chiar dacă nu panotează, lucrările sale îşi determină sau concep locul predominant. Este neparticipativ, altfel este subversiv dar răbdător (este tânăr!) cu ierarhiile.

Causa nostrae laetitiae
Feminin, trecător, gratuit, abundent, se desfăşoară muzical, se foloseşte de ritm, de repetiţie, de simetrii insolite. Are încredere numai în culoare, în care descoperă nume şi formă, pe care o descoperit-o în fragmente lumeşti mici pe care le reasociază, pe care le-a descoperit in alte lucrări şi le apropriază, nu crede în proprietatea exclusivă, egoistă. Detestă naraţia monoaxială, construieşte detalii. Panteismul îi dă încredere în generaţia spontanee care apare pe lucrările sale. Feminin, mensual, îşi adăposteşte idolii în pliuri, îi expune rar, desfiguraţi. Excepţia masculină e solstiţială, autosuficientă si tinde spre scaunul înţelepciunii.

Turris eburnea
Incandescent, tridimensional, moral, obscur, îşi organizează înhumarea în flăcări vorbitoare, este generos cu Marea Operă, îi construieşte temelii dar le abandonează şi continuă pe nisip. Monumental donquijotesc, foloseşte parataxa descoperind dureros puţinătatea articulaţiilor, atingeri de taumaturg. Dimpotrivă, arheologic, scoate din humele albe oase rozalii, subţiri de animale kafkiene, niciodată ascendente, mereu târâtoare, epifania o face în sintaxe sufocante, vicioase.

Speculum justitiae
Tulburător, lucid, frumos, nu ezită să-şi lase personajele grobiene, baroc burleşti, să se automutileze, să răstoarne armonia colii albe de hârtie. Strict bidimensional, laminează culoarea, forma, naraţia în favoarea liniei strălucitoare: singurul conţinut al lucrării. Scrisul proteic, spontan poate, călăuzeşte prin cotloanele spiritului şoptit, rostit egal.

Auctor vitae
Izolat, terestru, artistul alege plămădelile în odoare, atelierul se umple de miresme, pânza coboară, urcă precum ciurul căutătorilor de aur. Construieşte dinăuntru spre afară, orbit câteodată, stăpânit de puterea culorilor, se cuprinde în dansul acesta nebunesc cu viul. Vrea să se măsoare cu energia lui, lasă rapeluri, rime, acoperă, stinge. Apoi se odihneşte. Visează mai ales să fie făcător. Smaraldul mic îl pune la gâtul sfinţilor.

Domus aurea
Imberb, hedonist, predestinat, nu se grăbeşte să expună, stârneşte admiraţia. Inocenţa e asimilată talentului şi Operei potenţiale. Energiile necreate, albe, le trage după sine.

Convivium sacrum
Convivii, întinşi, vorbesc netulburaţi, îl recunosc la frângerea pâinii, îl acceptă, fire nevăzute, lipicioase, îl leagă, îl lasă să-şi aleagă patul. Ferestrele sunt acoperite. Alergarea cu torţe e undeva departe, neauzită. Umbrele trec cu repeziciune, „de ce ne-am lăsa dezlegaţi” spune unul. Mâna care trebuia să ajungă, întârzie. Banchetul sfârşeşte.