Monosilab : Nud

Cuerpo de mujer, blancas colinas, muslos blancos,
te pareces al mundo en tu actitud de entrega.
Mi cuerpo de labriego salvaje te socava
y hace saltar el hijo del fondo de la tierra.

P. Neruda, Poema 1

În luna iunie din anul curent, Muzeul de Artă Contemporană al Centrului Internaţional de Cultură si Arte « George Apostu » din Bacău  a găzduit expoziţia numită « Nud ». Itinerată de la Galeriile de Artă din Focşani, expoziţia a fost gândită şi îngrijită de pictorul Liviu Nedelcu.

Nud este chiar despre prea-plinul uman al nostru și despre, uneori, reflexele noastre divine, pentru că suntem chip și asemănare încă. Nud este despre măreția unei teme care transcende istoria artelor. Din zorii trecuți ai cavernelor și până la următoarele amețitoare ordinatoare, fragilul nostru trup este eternul reper imagologic. Nud este despre omul care se oglindeste pe sine, cu emoție.

Înainte să-şi stabilească proporţiile şi măsurile, sculptura antică grecească a urmat, aprope instinctiv, o aproape milenară odisee, odisee în care oprirea cea mai de preț este oprirea, de un secol, pe insula kouroi-lor, idolii cu surâs straniu. Întâmplarea fundamentală leagă, e adevărat subţire, arta străveche cicladică de  arta clasică greacă, cea mult vizitată. Personajele lui Aurel Vlad sunt de pe acest ţărm îngust, rar abordabil, al kouroi-lor, sunt siluete care ascund canoanele clasice si exhibă inocenţă primitivă.

Pânza lui Marius Ovidiu Burhan este o meditație iconoclastă la frumusețea trupului. Trupul acesta frumos cu vădiri și ascunzișuiri rotunde este desfăcut, este fragmentat în părți acut rectangulare, este neomenește geometrizat, ca într-un gând melancolic despre condiția umană.

Marea odaliscă a lui Liviu Nedelcu are ceva din măreţia (de-acum !) vechilor montări hollywoodiene. Fâşiile de vinil alb poartă, în palimpsest, atingerea divelor. Trupurile de porţelan, discret cu carbune si humă rosie, impresionează suportul amorf. Liviu Nedelcu are un desen cu logică sclipitoare. Cu logică şi un înnăscut simţ al monumentalului, artistul îşi construieşte  naraţia, prin decupaje de regizor, prin sublinieri şi traveling-uri abrupte, cu nesfârşit ritm şi rimă.

Lemnul sculptorului Alexandru Ioan Grosu, ca o bandă moebiană, pamblică fluturândă, desemnează viguros, în spațiu, puncte nodale de trup femeiesc. Cu rugozități si luciu, se ridică, în clasică înscriere piramidală, flamboaiantă, forma. Este ambiguă, este ambivalentă, într-un anume sens, cu certitudine, autosuficientă.

Barbar o cântă pe femeia aceea.  Ilie Boca înfăţişează o Maya aurorală, o Maya caldă cu epiderme mediteraneene. Făra braţe, ca o marmoră clasică, Maya lui Boca refuză totuși contraposto-ul  clasic, contraposto fin  pe care îl făceau frumoasele antice voind  să-şi ascundă emblemele feminităţii, contraposto fin care, în fapt, sublinia emblemele feminităţii. Asociată femeii, în scenă, este prescriptibila umbră a unui lykantrop, ca într-o dionisiacă, de barzi orbi, declamată poveste. 

Ştefan Dorel Găină, în Nud surogat I și II și mai ales în Nud exces I și II, propune un oximoron. Manechinul de plastic,  carnea de miel ecorsată, porumbeii striviți, toate colează senzații extrem suprarealiste. Dincolo de capacitățile discursive obișnuite ale imaginii, aceste printuri digitale sunt directe, deloc mediate, sunete asupra retinei.

În chip proteic, Cătălin Beloescu construieşte un spaţiu al congruenţelor şi incongruenţelor. Într-o tehnică mixtă, amintind de posibilităţile maşinilor contemporane de produs imagini, artistul schiţează un fel de cântec saphic în cheie scabroasă, în toaleta bărbaţilor, în faţa pisoarelor, trei femei dezbrăcate fumează. Nu sunt graţii, mai degrabă sunt trei într-o banală pauză. Cea cu carne roz fixează o fotografie în alb şi negru, ca într-un joc al coincidenţelor absente.

Pentru Black therapy Petru Lucaci folosește aceleași, contemporane,  tehnici mixte de impresionare  a pânzei,  impresionare de factură realistă. Sub tratarea cu negru stă umbra întoarsă a unui androgin acefal, o structură noncromatică marcată de pete punctiforme. Stă pe pânză, netulburată, marginea de faraon hermafrodit, gata să fie revelată și fixată, ca o icoană. 

Cu semne pornit, Nudul în piramidă al Zamfirei Bîrzu  aminteşte un caracter rar al compoziţiilor vizuale. I se spune parataxă şi se referă la un anume fel discret de atingere a părţilor întregului între ele. Secvenţa propusă de pictoriţa ieşană este asimilabilă sfincşilor zâmbitori, o himeră, un trup femeiesc în covulsii, convulsii sugerate de reţeaua de tuşe vibrante. O himeră este pusă pe pânza cu ocruri calde, rozuri rupte şi urme vagi de violet, ca într-o hieroglifă.

          Daniela Frumuşeanu răsuceşte firele miturilor de pe Argo. Vârfurile degetelor ei simt asprimea  lânurilor de aur. Învesmântează cu suma senzaţiilor tactile cojile trupurilor, de la melismele mătăsii până la ecourile acute ale pânzei din sârmă de oţel, toate. Este un fel de  agregare, feminină absolut, a umorilor acestei lumi sau acestor lumi, agregare în vas tainic şi vrednic de laudă a limpidităţilor şi certitudinilor prea tăioase şi prea deseori intolerabile. Un titlu, Atingerea păcatului, este relevant, el tâlcuieşte deplin gândurile acestea.

          Plaja lui  Marius Crăiţă-Mândră este o pagină de caiet regizoral redactat în tehnica dinamică a limbajelor publicitare. Este o poveste de cartier cu embleme urbane,  o poveste cu o pasăre de pradă, ridicol donjoanescă, faţă cu dosul nestirbit al unei dive. Ca şi în alte locuri, artistul băcăuan participă cu  acută emergenţă   la spunerea colectivă a mitologiilor contemporane, la punerea şi, în fapt, la compunerea mitologiilor contemporane.

Arată privirii Marlena Preda Sânc partea grea, întreagă, a trupului femeiesc, ca o citare echivocă a omului vitruvian, acel om, din vechime, întins în cerc și pătrat. Partea de trup, Nudul Marlenei Preda Sânc,  strălucește în  negru, în ultramarin și in albastru de Prusia, fără măini, fără cap, fară glezne, ca o preoteasă desfigurată în fața izvorului, Nudul mai simte bolboroselile Oracolului, numai le simte.

Mihai Chiuaru propune, în poliptic, o teorie de intervale, de metope. Intervalele inchipuie particularizarea jubilantă  a nudităţii : erotismul. Erotica este o suită de patru scene cu orizont de natură statică şi, să zicem, cu  atmosferă de pictură metafizică. Corpurile, printr-un joc perspectival  de aprope – departe, devin jucării sugestive, păpuşi bolnăvicioase în patru case cu păpuşi. Chiuaru orchestrează cu abilitate cromatica acestor patru acte, ca într-o piesă neterminată de teatru mecanic.

O specie de voluptate inundă nudurile Floricăi Prevenda, crochiuri generoase cu tuşe subţiri, tăioase, pentru semnele-margine şi tuşe late pentru semnele-volum. Plămădiri ale pământului, ferm legate de acesta, îi consumă sevele dulci, ca într-un extatic abuz.

Perceptio, adică un montaj de factură cinematografică a unor stări extreme. Cu detalii exacerbate, Valeriu Mladin și desenul său tulburător propun o construcție suprematistă. Nu este vorba de suprapunere sau de alburi. Nu. Sunt  juxtapuse trei spații. Primul este spațiul unui fragment de Evă masacciană. Al doilea, un spațiu albastru egal, hipnotic aproape. Al treilea spațiu este al expresiei depline, o glenznă în efort și o palmă închisă în pumn.

În centrul senzualismului este locul unde Corina Nani trimite tegumentele ultime omenești, acum diafane, să lase eterului urme luminoase. Umbrele, trei, înoată în pâcla neagră. O destramă, rar, fără grabă. Poartă pe ele solzi cu luciu, câțiva. Ating lasciv întunericul. Îl dizolvă.

Memoria nu este nimic altceva decât sedimentarea lentă, subiectivă, a gândurilor, rostirilor și faptelor noastre. În chip de baladă medievală, Iulia Simona Dobrescu printează flori, o umbră verde  a trupului cu roz si ocru face gesturile pe care mâinile le-au făcut deja și le-au uitat. Si dacă nu le-au făcut, le arată, ca într-o premoniție.

Secolul tocmai încheiat a fost, uneori cu temei, suspectat de un anume fel de iconoclasm, curente si tendinţe din larga panoramă au negat calitatea primă a artelor a se impregna cu realiile si de a-și apropria realiile.(1) Dar o regulă a istoriei artelor normează recurenţa implacabilă a motivelor, temelor şi miturilor.(2) Și trupul este, prim şi ultim, datul etern pus în faţa cunoaşterii umane.(3) Putem, în urmarea celor trei repere, presupune că (prea!) des prevăzutul sfârşit al artelor va avea efigie melancolică omenescul, preaomenescul.

O propoziţie din Confesiunile Fericitului Augustin, o propoziţie ambiguă, vorbea despre  renovatio hominis. Era vorba de omul, fragilă făptură, care trebuie să se  înnoiască şi, mai ales, care poate să se înnoiască. În veacuri, sensul augustinian, strict  teologic, a pălit şi renovatio hominis a devenit încet deviza oricărei încercări de punere, mai mult sau mai puţin legitimă, a omului în mijlocul Universului.

Vitraliu, 37, 2011