De artă populară

Cruci în hotar(ul ungurenilor[1])

De ce

1. Într-o istorie a celui mai semnificativ gest creştin,  semnul crucii, ar trebui să se spună cum  s-au folosit două, trei sau cinci degete, cum au fost de pe umărul drept spre umărul stâng şi de pe umărul stâng spre umărul drept. Netulburată a fost ordinea: mâna a desemnat, de sus în jos, axul vertical al crucii şi numai apoi, braţul orizontal, niciodată altfel. Astfel, linia  verticală este mereu  întreruptă de cea care se suprapune, continuă,  orizontala. Crucierul, făcătorul de cruci, îşi gândeşte opera ca oglindire canonică a drumului mâinii. Astfel, pe piciorul vertical, crestat,  va anina  braţul în aşa fel încât  rosturile întretăierii să fie văzute orizontale.  Crucea[2]ridicată nu va fi altceva decât închipuirea riguroasă, în lemn,  a unui gest.[3]

2. În Letopiseţ...[4], Grigore Ureche spune în capitolul „Pentru Ţara Ungurească de jos şi Ardealul de sus vom să arătăm, fiindu-ne vecini de aproape şi cum au avut ei crăie mare  ca şi leşii”:

„Ungurii nu ţin tot o lége, ce în patru sau în cinci legi suntu împărechiaţi, că unora le zic calvini, altora lotori, altora calandoş, ce să chiiamă pre limba lor lége direaptă, alţii-i chiiamă verăş ianoş, carii credu în Ioan Botezătoriul, iară de Hristos nimica nu să atingu, alţii chiiamă sombotaşi, carii credu légea jidovască, alţii-i chiiamă papistaşi, carii cred pănă în jumătate légea grécească, de aceştiia se află la Ardeal, iară la Unguriia céa Mare foarte prea puţini. Aceştiia au şi icoane în bisérică şi cruci pre bisérică, încă şi pre la casile lor să află cruci. Aceştia nici la o treabă a biséricii nu poftescu pre aceialalţi unguri, nici-i iubescu. Mai bucuroşi să margă la bisérica românească decâtu la capiştea acelorlalţi unguri.”  Pe lângă observaţia  „Mai bucuroşi să margă la bisérica românească decâtu la capiştea acelorlalţi unguri”, esenţială la înţelegerea cazului particular ceangăiesc, reţinem: „Aceştiia au şi icoane în bisérică şi cruci pre bisérică, încă şi pre la casile lor să află cruci”. Pre la casile lor să află cruci observă, atent, cronicarul moldovean, mărturie a  “jumătăţii de lege grecească” a  “papistaşilor unguri” între care, cultural vorbind, se înţeleg şi ungurenii Moldovei.

 3. Călătorii şi cronicarii[5] amintesc deseori de cruci ridicate  pe aici. Amintim de mărturia directă, de la 1791, în care Propaganda este anunţată de către Fedele Rocchi[6] că la fel:

“come in Roma istessa”…”noi abbiamo Campane in tutte le Chiese, publicamente si fanno tutte le funzioni, si erigge Croce e si canta anche qui nelle strade pubbliche, ad alta voce, in tempo di devozioni”. (subl.noastră)

4. Neaşteptată şi frumoasă mărturisire găsim în balada populară[7]“Cei trei orfani”:

Kaszálómba van egy nyírfa, / S annak vagyan három ága,/ S az alatt van három árva,/ Három árva talpig gyászba,

În traducere:

În cosirişte-i un mesteacăn, / Un mesteacăn cu trei ramuri, / Trei copii orfani sub el stau, / Orfani în vesmânt de doliu.

Copacul alb cu trei ramuri sub care stau orfanii în haine cernite nu este altceva decât o metaforă pentru cruce, printr-o mediere  poetică desăvârşită, de tip tradiţional, care  ocoleşte  cu grijă  rostirile directe.

Unde

5. Fântâna era un loc de păzit. De multe ori se săpa, în afara satului, în albia pârâului, încredinţaţi fiind fântânarii că acolo apa va fi găsită mai sus. Fântâna, fiind dincolo de jităria hotarului, trebuia apărată. Singură, ziua,  de ea s-ar fi putut apropia lehuzele,  altele să-şi arunce copiii vii, copii rătăciţi de acasă să fie traşi de cumpene.   Dar mai ales, noaptea, de ea s-ar fi putut apropia tot felul de duhuri rătăcitoare. Atunci se înălţa o cruce.

6. Până la “hotarele Ungurenilor”[8], primul hotar, cel al curţii, se trecea pe poarta cu popii acoperişului purtând în cap o cruce. Hotarul cătunului era în drumul mare la răscruce,  cu cruce. Era  la pârleazurile şi porţile din hotarul jitărit al satului. Ultimul de trecut era hotarul  înstâlpit al moşiei, pe el se plimbau, zornăind lanţurile de măsurat,  duhurile nelinistite ale celor  care, demult, hotărniciseră greşit, hotar cu cruci dincolo de care erau duse şi deşertate din traiste, în miez de noapte, de femei dezbrăcate, relele.

 7. Răscrucii  i  se spune în graiul ceangău al limbii maghiare “kereszt ut”, în traducere literală drum în cruce. Potivit modului de gândire tradiţional  omonimia nu este niciodată consecinţa hazardului, dimpotrivă, există raţiuni adânci, de multe ori obscure, ale coincidenţei. Este vorba de un mod de gândire care “caută în nume adevărul fiinţelor şi lucrurilor”[9]. Raţiunea  neînţeleasă a omonimiei drum în cruce – cruce în drum este marcată prin ridicarea simetrica a unei cruci în drumul in cruce.

8. La început vârful dealurilor era locul unde ajungeau cu dansul acele fabuloase „nurori frumoase”, “szép menyecskék” cu fota gătite, fotă nu urzită acasă ci cumpărată.  Acolo în vârful dealului unul  a găsit o comoară cât un copil de mare, a auzit glasul care-i cerea cloşca cu pui si i-a promis-o glasului. Acolo îngenunchiase  uriaşul să bea din Apa Mare, din Siret, si urma i se mai vede încă. Acolo Adam ar horni  din trâmbiţă când voi aţi crede povestea aceasta. Acolo pe culmi s-au pus cruci şi pentru a păzi viile de grindina care ar fi  periclitat principalele produse de schimb: strugurii şi vinul.

9. Odată cu reformele agrare din vremea lui Cuza,  Ferdinand şi cu reforma înfăptuită de comunişti,  “ţârnele” din şesuri au fost împărţite în “hăctare”. Hectare la care se ajungea pe drumuri nou tăiate. Pe aceste drumuri, la capătul loturilor, s-au ridicat nenumărate cruci care au păzit recoltele si au amintit trecătorilor de mândria proprietarilor.

10. Oriunde, când rânduielile eterne erau manifest afectate. Atunci când trăsnetul, “mila lui Dumnezeu”, l-a lovit pe cosaşul din “Gropi”, acolo s-a pus semn. Unde Ianoş Moj vălemăreanul a fost ucis şi aruncat în râpă de valerenii care îi cumpăraseră vinul. Ianoş ajuta, cu  perechea lui de boi, boii căruţaşilor din  Valere - Valea Rea - Livezi  în “jidovină” la trecerea peste Culmea Pietricica nu departe de celebra poiana de sub Ciciolă, când a fost omorât şi prădat de cei care îi cumparaseră vinul. Boii s-au întors singuri. La crucea ridicată acolo preotul a fost chemat să facă rugăciuni până aproape de sfârşitul veacului al XX-lea. În mijlocul pădurii, unde Andrei din Lărguţa a fost omorăt de ucigaşi plătiţi de soţia lui care voia să se ia cu ibovnicul, crucea ştearsă stă aninată de un fag. Crucea e ocolită si acum cu luare –aminte de lărguţeni.

Câte

11. Presupunem, la început, o cruce  îndeajuns pentru nevoile şi ochii ungurenilor.

12. Piciorul  din pământ este   cel mai expus putrezirii, de acolo se va rupe lemnul si va cădea, sub copacul care s-a prins şi a crescut  la adăpostul crucii, întretimp. Crucea nouă se va ridica pe locul vechi, cea veche va fi atarnată de lemnul viu al copacului. Vom vedea in acelaşi loc şi timp două cruci, deseori cu acelaşi hram, dar niciodată egale, două cruci egale sunt un non-sens teologic, două cruci sunt învariabil vârste diferite ale aceluiaşi semn. Aici mereu vom surprinde un anume ritm al schimbărilor, de la crucea  veche la  nouă, schimbări formale, de material şi de limbă.

13. Trei  cruci sunt atâtea câte s-au văzut  pe dealul chel al Golgotei, cei care le ridică sunt în litera biblică. Pe la sfârşitul  secolului al XIX-lea, în hotarul ceangăilor, n-a fost deal în spatele bisericii pe care, în virtutea pietăţii populare, să nu se ridice cele cincisprezece, saptespresprezece sau nouăsprezece cruci pe care, cu facultate specială[10] obţinută de la episcopul de la  Iaşi, preoţii le binecuvântau şi le integrau cultului, în aşa numita devoţiune Via Crucis. Dealul işi schimba numele devenind Calvar.[11]

“Trei cruci” în sat era reperul esenţial, similar cu “în faţa bisericii”. În umbra crucilor se făceau şi nu se mai puteau desface treburile satului, participarea lor simbolică garanta binecuvântarea sau pedeapsa divină. Inspectorul I.N.Ciocan, prin satele din jurul Romanului,  povesteşte:

“Parohul este stăpân absolut asupra voinţei lor şi ei nu fac nimic fără învoirea lui. Jocurile chiar sunt făcute dinaintea casei lui, ori la cele trei cruci, loc anume rezervat în sat, ori lângă sat, unde se fac şi rugăciuni pentru cei uitaţi (bâlci mic).” (subl.noastră)[12]

Poetul popular Lakatos Demeter scrie:

“Falu vígin háram kereszt/…/Ott a falunak a tánca /”

adică:

În capătul satului trei cruci/…/Acolo e hora satului/.[13]

Aproape toate satele ceangăieşti cunosc acest toponim. Îl găsim pe vetrele vechi, mărturisind despre cătunele izolate, risipite printre dealuri şi văioage, nuclee antebelice agregate în   configuraţia actuală a satelor, mărturisind despre o vreme când preotul era suplinit de dascăl şi biserica de cele trei cruci. 

          Un fost hotar al Fundu Răcăciunilor este şi astăzi păzit de trei cruci:

“Sfinte Blaziu roagate pentru noi ocrotestene în bolile de gît şi nu ne lăsa în ceasul morţi. Amin”

“Sfinte Roca roaga-te pentru noi te invocăm în ajutor în epidemiile de ciumă în cazuri de boli contagioase. Ajută-ne să-ţi fim recunoscători. Amin”

“Sfinte Antonie Pusnicul roaga-te pentru noi te invocăm … animalelor noastre domestice … mila ta. Amin”

Cum se vede, trei sfinţi protectori împotriva unor boli medievale. Prima aminteste tradiţia atingerii cu lumânări de Sf.Blaziu, tradiţie vie încă între catolicii moldoveni. A doua, a Sf.Roca[14], protejează de ciumă, a doua dar cea mai importanta din ansamblu caci este crucea centrală. In sfârşit, a treia a Sf. Antonie Pusnicul este crucea din partea stângă, parte cu valorizare negativă si protejează animalele. Antonie, alinătorul  european al bolnavilor de ergotism a dat numele unei specii de plante care în ziua de 15 August, când florile neculese plâng, este sfinţită în bisericile catolice. Această plantă, Szent Antal virág, era folosită în tratamentul cumplitului antrax bovin.

          Spunea, mai sus, inspectorul:

“ori la cele trei cruci,…,, unde se fac şi rugăciuni pentru cei uitaţi (bâlci mic).” Propozitia despre “creştinii catolici” din jurul Romanului se integrează unei cutume europene  care lasă ca pe mormintele comune, după  războaie şi epidemii, să se aşeze trei cruci. Trei  este numărul suficient să desemneze toate crucile.[15] Dacă unul era semnul unicităţii, trei este exemplificantul multitudinii.

14.     Rar vedem cinci cruci în rand, ca in preajma Clejei, dintr-o veche Cale  de nouăsprezece Cruci au mai rămas, stinghere, ultimele cinci, prima a lui Dismas, tâlharul convertit. A doua este a Fecioarei Maria, a treia, centrală, a lui Christos, a patra este a Evanghelistului Ioan şi a cincia cruce a tâlharului osândit.[16]

Cum

15. Spuneam, la început, că tâmplarul care taie crucea repetă, în lemn, topica unui  gest milenar hotărât  de părinţii conciliari. Pe piciorul vertical, crestat,  va anina  braţul în aşa fel încât  rosturile întretăierii să fie văzute orizontale. Dacă izvoarele pământului rod piciorul de lemn, cele ale văzduhului se opresc în punctul esenţial al întretăierii braţelor. Crucierii îl vor adăposti de stihii cu acoperişuri de diferite forme. După caracterul  bi- sau tridimensional al acoperişului pus pe cruce, propunem următoarea tipologie:

16. Crucea bidimensională sau cu acoperiş-plan. Sunt de două feluri, acoperişul în două ape şi acoperişul semicircular. Ultimul, acoperişul semicircular, integral metalic, folosit mai ales în părţile Călugărei (Bacău), se face după un anume meşteşug, pe scheletul semicircular de “balot” se întinde tabla dantelată. Felul acesta, mai ales cimeterial dar şi de raspântie, aminteşte dimensiunea societară a bisericii, crucea este parte a bisericii, este parte de sub bolta în leagăn a bisericii.

17. Crucea tridimensională sau acoperiş-volum. Tot de două feluri : acoperiş piramidal şi acoperiş conic. Azi, sub tabla metalică a acoperişului conic, încă se păstrează acoperişul de şindrilă, amintind de crucile celor mai  apropiaţi dintre ardeleni, secuii. Un drum puţin cunoscut, traversând Culmea Pietricica, Culmea Berzunţilor şi Munţii Ciucului, leagă drept, pe Uz, Siretul de Olt. Acest culoar străbătut de veacuri de ceangăii în straie albe, de aşa   numiţii “cătrinţaşi”,“ka(t)rincasok”, are în mod simbolic la cele două capete două biserici cu hramul Sfântul Martin, la Siret de lemn,  la Olt de piatră. Acest drum va fi fost străbătut de Moldvai István, Ştefan din Moldova, paroh la biserica de piatră[17] de pe Olt, pe la 1592, de la Răsărit spre Apus, în răspărul sensului clasic al descălecării de la Vest la Est.

Volumul  conic este rar în arhitectura traditională, o arhitectură de lemn cu perimetrul fundaţiei rectangular. Cazul crucii este particular, perimetrul fundaţiei se reduce  la un punct: piciorul drept de lemn pe planul pământului. În jurul acestui punct se ridică, ca un loc geometric, acoperişul conic. Rareori, trei rânduri, de obicei, din două rânduri de şindrilă  se alcătuia învelitoarea, ca şi la acoperişurile porţilor. Conul  nu este prea mare, astfel  poate sta drept, nerăsturnat, în calea vânturilor. Braţele orinzontale,  adăpostite sub numai  două rânduri de şindrilă, trebuie să fie destul de scurte şi împreună  cu piciorul lung  desăvârşesc o anumită frumuseţe înteleaptă. Că şi demult  erau înalte ne-o spun vizitatorii, Cambioli, de exemplu, vede că cimitirul din Călugăra este „pieno di grandi croci di legno che sogliono mettere ne'sepolcri” sau un altul , Giovanni Frontali, la Faraoani găseşte cimitirul  "pien di grandiss'e Croci".[18]  Piciorul lung putrezit pe pământ va fi scurtat şi crucea veche se va altoi pe altă rădăcină nouă . Tipul circular de acoperiş va fi fost soluţia problemelor unei cruci misionare, una care increştinează spaţii recent apropriate.[19]

Acoperişul în patru ape nu este, numaidecât, generat de un punct, ci de  dreapta braţelor orizontale. Astăzi acest tip formal este cel mai răspândit în hotarul ceangăilor, primul tip, acoperişul conic de şindrilă, fiind cvasi dispărut.

Cine

18. Crucierul trebuia să ştie sa aleagă bine lemnele  dar, mai ales, să ştie  să scrie în una din cele două limbi mai întâi   în maghiară şi, mai târziu, în română. Competenţa aproximativă a dat şi încă mai dă naştere unor exprimări insolite,  inerente greşeli făcătoare de poezie naivă.  Pe  una din cel mai vechi cruci, din Valea Seacă, citim: “Paduai Seznt (sic!) Antal…” pe una din cele mai noi, la Călugăra “…DOAMNE ÂN ÂNPRĂŢIA TA…” sau, tot la Călugăra, pe o cruce dintr-o Via Crucis incompletă stă scris doar atât: “PENTRU 3”, suficient pentru a se înţelege că se marchează a treia cadere a lui Isus sub cruce. Suficient şi pentru noi să înţelegem că e vorba în toate cazurile de o rezolvare simbolică, cu valoare mai mult mnemotehnică, indiferentă la pretenţii livreşti.

19. Esenţială ni se pare mărturia pe care o aduc aceste cruci. Pe cele vechi, pe cele în limba maghiară, SCRISUL ESTE MEREU DE MÂNĂ ŞI NU DE TIPAR, în ciuda faptului ca structura de fibre a lemnului l-ar fi îndemnat pe crucier să folosească scrierea de tipar, o scriere rectangulară, conformă alcătuirii intime a lemnului şi nu pe cea de mână care este o scriere circulară, împotriva naturii materialului. Această alegere pentru scrisul de mana mărturiseşte despre caietele de rugăciuni copiate şi răscopiate, înţelese şi neîntelese, care vor fi fost în faţa celor care au scris pe cruci.

20. Christul răstignit de tinichea l-a înlocuit pe cel din lemn. Dintr-o creangă căutată si găsită anume să aducă a trup, s-a tăiat şi crestat trupul Celui răstignit. Domokos Pal Peter[20] povesteşte de un locuitor al Giosenilor care a făcut o asemenea sculptare şi mai spune cu umor că preotul nu a acceptat crucea în faţa bisericii datorită stângăciei cu care era schiţat chipul Mântuitorului, chip stângaci care i-ar fi îndepărtat pe credincioşi.

21.  Astăzi, pe drumul, prin pădure, dintre Ciucani şi Somuşca un Christ vechi de lemn, poate ultimul, înfruntă ploile. Chipul  lui schimonosit şi  mîinile întinse transcend anatomia. Expresivitatea  lui  frizează similitudini anistorice cu Răstignitul lui  Mathias Grunewald. A urmat, cronologic, Christul de tinichea, Christ anatomic strălucind în soare pe câmpii şi în răspântii. Chipul  şi nimbul formau un cerc, pe care foarfecul fierarului, dintr-o anumită reţinere de a atinge faţa, nu le mai despărţea. Rugina timpului  l-a atacat şi pe acesta, metalic. În cimitirul din Galbeni (N.Bălcescu), în mod semnificativ, sub acoperişul conic, pe braţul orizontal al crucii au mai rămas pironite doar palmele Mântuitorului. Astăzi, locul acestor doi, de lemn şi de tinichea, a fost luat de cei din ipsos şi acryl.

Epilog

22. După  încheierea colectivizării, în 1962, crucile din afara satului mai ales cele din câmpii şi-au pierdut rostul şi locul. Mai întâi că nu mai arătau, prin numele sfântului patron, numele mândrului proprietar al lotului de pământ, acum administrat de „colectiv”. Apoi şi pentru ca nici biserica nu mai organiza acele măreţe Rogaţiuni, în câmpii, la anumite cruci,  la începutul primăverii. Mai rămăseseră, în anii aceia, doar „procesiunile”, manifestări publice de religiozitate, nu prea agreate de cei care clamau caracterul ateist al  statului, în cazuri de secetă cumplită. Două lucruri mai merită amintite despre aceste cruci din câmpii. Cele mai multe au fost aduse, înapoi, în sat, străjuind şi astăzi grădinile şi toate răscrucile. Al doilea fapt este că cele rămase pe loc, în mijlocul nesfârşitelor lanuri, făra drumuri, au încurcat tractoriştii  dar nu şi-au pierdut niciodată, potrivit modului tradiţional de gândire, puterea de a-i pedepsi exemplar pe cei care le-ar fi profanat.[21]

23. Pe o carte poştală interbelică vedem cinci tinere ceangăiţe, din acelea care i-ar fi spus sfioase, lui Nicolae Iorga, că nicicum nu s-ar duce după flăcăii valahi, stau cu mâinile împreunate în rugăciune la piciorul unei cruci, peisajul este unul obişnuit satelor de pe valea Siretului de Mijloc: pădure şi runc. Aproape sigur, satul se află în spatele fetelor. Pe fotografia realizată în contre-jour se vede, totuşi,  bine crucea, cruce înaltă cu trei braţe scurte cât să poată fi acoperite de acoperişul conic de şindrilă, con nu prea mare care să stea drept, nerăsturnat, în calea vânturilor. De ce s-ar afla tinerele ceangăiţe din fotografie la piciorul crucii? Noi credem ca este punerea in scena a unei zile de Vinerea Mare. Avem două argumente: părul despletit de pe cerc al fetei din prim plan, ştim că despletirea era semnul de doliu al ceangăiţelor[22] nemăritate şi nu numai al lor. Al doilea argument sunt florile pe care le ţine acelaşi  personaj feminin: este vorba de un buchet de dediţei, flori care cuprind aceste dealuri in preajma Paștelui. Mai trebuie spus în graiul maghiar ceangăii numesc aceste Pulsatilla pratensis : Fekete kökörcsin, în traducere deditei negri (violet), precum stola preotului din Vinerea Mare. [23]

[1] Adică al ceangăilor sau al romano-catolicilor din Moldova. Aceştia se numesc deseori unguri şi ungureni, aşa ii numeşte si un act din vremea lui Alexandru cel Bun, mai jos , nota 8

[2] Ne-au fost de folos în această cercetare: Romulus Vulpescu, COLOANA CERULUI, Editura Academiei RSR, 1972, Ioan Oprişan, TROIŢE ROMÂNEŞTI. O TIPOLOGIE, Editura Saeculum, 2007, articolul Terezei Sinigalia din DICŢIONAR DE ARTĂ, volumul II, Editura Meridiane, 1998, dar nu foarte mult întrucît troiţa are semnificaţii sensibil diferite de crucea de lângă drum a ceangăilor, mai de folos ne-au fost articolele din: MAGYAR NÉPRAJZI LEXIKON, Akadémiai Kiadó, Budapest 1977, ediţie electronică: http://mek.oszk.hu/02100/02115/html/5-1030.html, MAGYAR NÉPRAJZ, volumul IV, Akadémiai Kiadó, Budapest 1988, ediţie electronică: http://mek.oszk.hu/02100/02152/html/04/83.html

[3]În Occidentul medieval locul crucii oferea, juridic vorbind, acelaşi drept de azil  ca biserica înşăşi.

[4] Grigore Ureche, LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI, Editura Litera, 2004, p. 98.

[5] Toţi sunt enumeraţi în excepţionala carte a lui Romulus Vulpescu, op. cit,.  p.118-132.

[6] Emil Dumea, IL CATTOLICESIMO NELLA MOLDAVIA - ROMANIANEL XVIII^o SECOLO, Dissertatio ad Doctoratumin Facultate Historiae Ecclesiasticae Pontificiae Universitatis Gregorianae, Roma 1997, p. 337

[7] CSÁNGÓMAGYAR NÉPBALLADÁK, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2002 p. 346

[8] Primul a hotărât Alexandru cel Bun lui Giurgiu Ungureanul, sluga binecredincioasă, într-un act destul de puţin folosit de istorici din    DOCUMENTA ROMANIAE HISTORICA : A. Moldova Vol.1: (1384 - 1448) editat de Constantin Cihodaru, Ioan Caprosu,  Leon Şimanschi ,  Editura Academiei, Bucureşti, 1975, 24, p.34-35. Despre hotar în frumosul eseu al lui Gabriel Liiceanu, DESPRE LIMITĂ, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 din care de la p.21 spunem: “Ceva este în măsura în care are hotare. Actul hotărîrii este actul ontologic suprem.... Un lucru este, în mod absolut, cîtă vreme persistă în hotarul lui, şi el încetează să fie o dată cu destrămarea acestuia. Un lucru este prin identitatea pe care i‑o conferă propriul hotar: căci datorită acestuia el este acest lucru inconfundabil, şi nu un altul. El are acum o formă care îi aparţine doar lui şi el este în virtutea acestei forme chiar. »

[9] Michel Pastoureau, O ISTORIE SIMBOLICA A EVULUI MEDIU OCCIDENTAL, Editura Cartier, Chisinau, 2004, p 221

[10] Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Bacău, Fond Parohia Catolică Valea Seacă , dosar nr 1, 1899-1944, p.94)  păstrează un astfel de document în care, la începutul sec. XX, pr. Peter Matias Neumann OFMC, cere Episcopiei si primeşte facultatea de a binecuvânta un astfel de monument de pietate populară, Iaşii îi indică şi “iuxta formulam quae est in Corpore Ritualis, non quae in Appendice, benedicere valeat.”

[11] Ca la Luizi Călugăra

[12] Publicat în Moldvai Magyarság, septembrie 2002, I. N. Ciocan
MONOGRAFIA CREŞTINILOR CATOLICI DIN JUD. ROMAN, ed. electronică: http://www.erdely.ma/moldvaimagyarsag.php?id=9&what=archivum

[13] Lakatos Demeter CSÁNGO ORSZÁGBA, ed. electronică: http://irodalom.elender.hu/erdely/lakatos/

[14] este posibil ca una din  cele trei cruci din cunoscuta poiana de sub ciuci, în hotarul Faraoanilor, la Ciciola, să fi avut acest hram, acolova fi fost, după legendă, un cimitir al ciumaţilor sau, după un alt izvor, s-au adăpostit locuitorii din şesul Siretului, numiţi în acea vreme unguri, de prădăciunile turceşti. Noi credem că e vorba de unul şi acelasi moment istoric care a generat, în vreme, două tradiţii, gândirea medievală leagă, indsolubil, epidemia de ciumă de invazia turcilor, ciuma însăşi este numită boală turcească.

[15] Trei cruci, aflate în culmea dealurilor, şi-au lăsat locul, apoi, căpâlnelor. Aşa s-a întâmplat, în Valea Seacă (N.Bălcescu, Bacău), la trei cruci s-au construit capele, pe dealul Botzos (şi nu Borzos, cum greşit scriu toate monografiile, pe care nu le amintim aici!) şi pe dealul Albenilor (aici, la Albeni, ridicarea capelei este legată de descoperirea unei comori. Ctitorirea unui edificiu pe locul unde a avut loc o tulburare a ordinii fireşti, printr-o întâmplarea extraordinară, este un loc comun în gâdirea de tip tradiţional, cel mai apropiat exemplu similar este ridicarea capelei  Sfânta Maria Mare din Ciucsângeorgiu,  construcţie legată de salvarea miraculoasă şi promisiunea copilului  Illyes Andras, viitor episcop, Mihaly Zita, A csikszentgyögyi Nagyboldogasszony-kápolna, în ACTA 1996, vol.II, Editura T3,  Sf. Gheorghe, 1997, p. 65-66),  pe dealurile Calvar şi Sinislău din Luizi Călugara (Bacău) şi ultima capela, în ordine cronologică, cea din poiana Ciciolei, Faraoani (Bacău).

[16] Apariţia marilor ansambluri procesionale, mai întâi în Italia şi apoi în toată Europa, este legată de aşa numita „depalestinizare” a pelerinajelor  odată cu ocuparea definitivă a locurilor sfinte de către „păgâni” şi imposibilitatea creştinilor europeni de a le mai vizita. Călugărilor franciscani au încurajat fenomenul de pietate populară numit „monte sacro” . Fenomen materializat în amenajarea unei Via Crucis cu traseu stabil şi iconografie bine determinată. Astăzi  câteva din aceste  ansambluri, cele mai impresinante, aflate în Piemont , Slovacia şi Polonia sunt monuente UNESCO. Un mecanism similar a determinat şi apariţia  modestelor ansambluri de tipul Via Crucis, aici, în satele ceangăieşti de pe Valea Siretului. Şi aici  rolul preoţilor franciscanilor aceiasi  franciscani care au gândit şi ctitorit monumetele din Italia şi apoi din Europa , „păstorii de veacuri” a fost determinant pentru perpetuarea acestui tip de pietate populara Atunci când granita de pe Carpaţii Răsăriteni nu s-a mai trecut decăt foarte greu, după scoaterea unui paşaport,ceangăii moldovenii au fost tot mai rar pelerini la ansamblul de la Şumuleu Ciuc. De Rusalii nu s-au mai dus în Imperiul crăiesc  ci la Cleja. (  În  „Ziarul parohiei Faraoani”, publicat de Anton Coşa în PAROHIA FARAOANI

[17] Léstyán Ferenc, MEGSZENTELT KÖVEK A KÖZÉPKORI ERDÉLYI PÜSPÖKSÉG TEMPLOMAI, A gyulafehérvári Római Katolikus Érsekség kiadása, 2000, Digitális kiadás: Arcanum Adatbázis Kft. 2003, ediţie electronică, http://mek.oszk.hu/04600/04684/html/331.html

[18] Emil Dumea, op.cit., p. 232,233

[19] Despre spatiu, sacralizare şi hierofanii Mircea Eliade, SACRUL ŞI PROFANUL, Editura Humanitas, 1995, p XXX

[20] Domokos Pál Péter, MOLDVAI ÚTJAIM, ediţie bilingvă,  CĂLĂTORIILE MELE PRIN MOLDOVA, Editura Harghita, Miercurea Ciuc, 2005., Jurnalul de călătorie  ne mai aminteşte de doua care privesc cercetarea noastră. Primul moment se desfăsoară la Tuta unde călătorul asistă la o procesiune la una  din crucile satului  alai care a cântat litania tuturor sfintilor în limba maghiară: ”Beharangozás után a plébános vezetésével a falu egyik keresztjéhez processzió indult, mely alatt a mindenszentek litániáját magyarul énekelték. (p.55) Al doilea moment se desfăsoară la Satul Nou sau Ferdinand (azi Nicolae Bălcescu) unde Domokos Pál Péter ajunge chiar atunci când căţiva săteni, printre ei şi Petrea Ianoş cel care-l va adăposti,  înălţau, în drum, o cruce, “Mikor Ferdinándba érkezem, az utcán keresztet állitanak az emberek. (p.76)

[21] Informator Veronica Bucur, N.Balcescu, înregistrare, 2007.

[22] Icoanele în casă şi literatura religioasă de popularizare ilustrau acest moment: exemplul Mariei Magdalena despletită la piciorul crucii se afla aproape în fiecare casă.

[23] Fotografia s-a făcut, totuşi,  la Şumuleu Ciuc. (informaţie pentru care îi mulţumim lui dr. Ferenc Pozsony)

---