Monosilab : Nud

Cuerpo de mujer, blancas colinas, muslos blancos,
te pareces al mundo en tu actitud de entrega.
Mi cuerpo de labriego salvaje te socava
y hace saltar el hijo del fondo de la tierra.

P. Neruda, Poema 1

În luna iunie din anul curent, Muzeul de Artă Contemporană al Centrului Internaţional de Cultură si Arte « George Apostu » din Bacău  a găzduit expoziţia numită « Nud ». Itinerată de la Galeriile de Artă din Focşani, expoziţia a fost gândită şi îngrijită de pictorul Liviu Nedelcu.

Nud este chiar despre prea-plinul uman al nostru și despre, uneori, reflexele noastre divine, pentru că suntem chip și asemănare încă. Nud este despre măreția unei teme care transcende istoria artelor. Din zorii trecuți ai cavernelor și până la următoarele amețitoare ordinatoare, fragilul nostru trup este eternul reper imagologic. Nud este despre omul care se oglindeste pe sine, cu emoție.

Înainte să-şi stabilească proporţiile şi măsurile, sculptura antică grecească a urmat, aprope instinctiv, o aproape milenară odisee, odisee în care oprirea cea mai de preț este oprirea, de un secol, pe insula kouroi-lor, idolii cu surâs straniu. Întâmplarea fundamentală leagă, e adevărat subţire, arta străveche cicladică de  arta clasică greacă, cea mult vizitată. Personajele lui Aurel Vlad sunt de pe acest ţărm îngust, rar abordabil, al kouroi-lor, sunt siluete care ascund canoanele clasice si exhibă inocenţă primitivă.

Pânza lui Marius Ovidiu Burhan este o meditație iconoclastă la frumusețea trupului. Trupul acesta frumos cu vădiri și ascunzișuiri rotunde este desfăcut, este fragmentat în părți acut rectangulare, este neomenește geometrizat, ca într-un gând melancolic despre condiția umană.

Marea odaliscă a lui Liviu Nedelcu are ceva din măreţia (de-acum !) vechilor montări hollywoodiene. Fâşiile de vinil alb poartă, în palimpsest, atingerea divelor. Trupurile de porţelan, discret cu carbune si humă rosie, impresionează suportul amorf. Liviu Nedelcu are un desen cu logică sclipitoare. Cu logică şi un înnăscut simţ al monumentalului, artistul îşi construieşte  naraţia, prin decupaje de regizor, prin sublinieri şi traveling-uri abrupte, cu nesfârşit ritm şi rimă.

Lemnul sculptorului Alexandru Ioan Grosu, ca o bandă moebiană, pamblică fluturândă, desemnează viguros, în spațiu, puncte nodale de trup femeiesc. Cu rugozități si luciu, se ridică, în clasică înscriere piramidală, flamboaiantă, forma. Este ambiguă, este ambivalentă, într-un anume sens, cu certitudine, autosuficientă.

Barbar o cântă pe femeia aceea.  Ilie Boca înfăţişează o Maya aurorală, o Maya caldă cu epiderme mediteraneene. Făra braţe, ca o marmoră clasică, Maya lui Boca refuză totuși contraposto-ul  clasic, contraposto fin  pe care îl făceau frumoasele antice voind  să-şi ascundă emblemele feminităţii, contraposto fin care, în fapt, sublinia emblemele feminităţii. Asociată femeii, în scenă, este prescriptibila umbră a unui lykantrop, ca într-o dionisiacă, de barzi orbi, declamată poveste. 

Ştefan Dorel Găină, în Nud surogat I și II și mai ales în Nud exces I și II, propune un oximoron. Manechinul de plastic,  carnea de miel ecorsată, porumbeii striviți, toate colează senzații extrem suprarealiste. Dincolo de capacitățile discursive obișnuite ale imaginii, aceste printuri digitale sunt directe, deloc mediate, sunete asupra retinei.

În chip proteic, Cătălin Beloescu construieşte un spaţiu al congruenţelor şi incongruenţelor. Într-o tehnică mixtă, amintind de posibilităţile maşinilor contemporane de produs imagini, artistul schiţează un fel de cântec saphic în cheie scabroasă, în toaleta bărbaţilor, în faţa pisoarelor, trei femei dezbrăcate fumează. Nu sunt graţii, mai degrabă sunt trei într-o banală pauză. Cea cu carne roz fixează o fotografie în alb şi negru, ca într-un joc al coincidenţelor absente.

Pentru Black therapy Petru Lucaci folosește aceleași, contemporane,  tehnici mixte de impresionare  a pânzei,  impresionare de factură realistă. Sub tratarea cu negru stă umbra întoarsă a unui androgin acefal, o structură noncromatică marcată de pete punctiforme. Stă pe pânză, netulburată, marginea de faraon hermafrodit, gata să fie revelată și fixată, ca o icoană. 

Cu semne pornit, Nudul în piramidă al Zamfirei Bîrzu  aminteşte un caracter rar al compoziţiilor vizuale. I se spune parataxă şi se referă la un anume fel discret de atingere a părţilor întregului între ele. Secvenţa propusă de pictoriţa ieşană este asimilabilă sfincşilor zâmbitori, o himeră, un trup femeiesc în covulsii, convulsii sugerate de reţeaua de tuşe vibrante. O himeră este pusă pe pânza cu ocruri calde, rozuri rupte şi urme vagi de violet, ca într-o hieroglifă.

          Daniela Frumuşeanu răsuceşte firele miturilor de pe Argo. Vârfurile degetelor ei simt asprimea  lânurilor de aur. Învesmântează cu suma senzaţiilor tactile cojile trupurilor, de la melismele mătăsii până la ecourile acute ale pânzei din sârmă de oţel, toate. Este un fel de  agregare, feminină absolut, a umorilor acestei lumi sau acestor lumi, agregare în vas tainic şi vrednic de laudă a limpidităţilor şi certitudinilor prea tăioase şi prea deseori intolerabile. Un titlu, Atingerea păcatului, este relevant, el tâlcuieşte deplin gândurile acestea.

          Plaja lui  Marius Crăiţă-Mândră este o pagină de caiet regizoral redactat în tehnica dinamică a limbajelor publicitare. Este o poveste de cartier cu embleme urbane,  o poveste cu o pasăre de pradă, ridicol donjoanescă, faţă cu dosul nestirbit al unei dive. Ca şi în alte locuri, artistul băcăuan participă cu  acută emergenţă   la spunerea colectivă a mitologiilor contemporane, la punerea şi, în fapt, la compunerea mitologiilor contemporane.

Arată privirii Marlena Preda Sânc partea grea, întreagă, a trupului femeiesc, ca o citare echivocă a omului vitruvian, acel om, din vechime, întins în cerc și pătrat. Partea de trup, Nudul Marlenei Preda Sânc,  strălucește în  negru, în ultramarin și in albastru de Prusia, fără măini, fără cap, fară glezne, ca o preoteasă desfigurată în fața izvorului, Nudul mai simte bolboroselile Oracolului, numai le simte.

Mihai Chiuaru propune, în poliptic, o teorie de intervale, de metope. Intervalele inchipuie particularizarea jubilantă  a nudităţii : erotismul. Erotica este o suită de patru scene cu orizont de natură statică şi, să zicem, cu  atmosferă de pictură metafizică. Corpurile, printr-un joc perspectival  de aprope – departe, devin jucării sugestive, păpuşi bolnăvicioase în patru case cu păpuşi. Chiuaru orchestrează cu abilitate cromatica acestor patru acte, ca într-o piesă neterminată de teatru mecanic.

O specie de voluptate inundă nudurile Floricăi Prevenda, crochiuri generoase cu tuşe subţiri, tăioase, pentru semnele-margine şi tuşe late pentru semnele-volum. Plămădiri ale pământului, ferm legate de acesta, îi consumă sevele dulci, ca într-un extatic abuz.

Perceptio, adică un montaj de factură cinematografică a unor stări extreme. Cu detalii exacerbate, Valeriu Mladin și desenul său tulburător propun o construcție suprematistă. Nu este vorba de suprapunere sau de alburi. Nu. Sunt  juxtapuse trei spații. Primul este spațiul unui fragment de Evă masacciană. Al doilea, un spațiu albastru egal, hipnotic aproape. Al treilea spațiu este al expresiei depline, o glenznă în efort și o palmă închisă în pumn.

În centrul senzualismului este locul unde Corina Nani trimite tegumentele ultime omenești, acum diafane, să lase eterului urme luminoase. Umbrele, trei, înoată în pâcla neagră. O destramă, rar, fără grabă. Poartă pe ele solzi cu luciu, câțiva. Ating lasciv întunericul. Îl dizolvă.

Memoria nu este nimic altceva decât sedimentarea lentă, subiectivă, a gândurilor, rostirilor și faptelor noastre. În chip de baladă medievală, Iulia Simona Dobrescu printează flori, o umbră verde  a trupului cu roz si ocru face gesturile pe care mâinile le-au făcut deja și le-au uitat. Si dacă nu le-au făcut, le arată, ca într-o premoniție.

Secolul tocmai încheiat a fost, uneori cu temei, suspectat de un anume fel de iconoclasm, curente si tendinţe din larga panoramă au negat calitatea primă a artelor a se impregna cu realiile si de a-și apropria realiile.(1) Dar o regulă a istoriei artelor normează recurenţa implacabilă a motivelor, temelor şi miturilor.(2) Și trupul este, prim şi ultim, datul etern pus în faţa cunoaşterii umane.(3) Putem, în urmarea celor trei repere, presupune că (prea!) des prevăzutul sfârşit al artelor va avea efigie melancolică omenescul, preaomenescul.

O propoziţie din Confesiunile Fericitului Augustin, o propoziţie ambiguă, vorbea despre  renovatio hominis. Era vorba de omul, fragilă făptură, care trebuie să se  înnoiască şi, mai ales, care poate să se înnoiască. În veacuri, sensul augustinian, strict  teologic, a pălit şi renovatio hominis a devenit încet deviza oricărei încercări de punere, mai mult sau mai puţin legitimă, a omului în mijlocul Universului.

Vitraliu, 37, 2011

Deseori și cu aproape ingenuă bucurie

Elena Lupașcu, Teodora Nicodim, Luminița Radu și Bianca Rotaru ne-au propus, la Galeria ”Frunzetti”, ”Home”, o expoziție cu pretext și, lucru mai rar, cu parcurs clar. Patru artiste au convenit asupra unei teme și asupra unor termene. Le-au respectat. A rezultat una din cele mai bune expoziții, în galeriile Bacăului, din acest an.

Patru temperamente, patru fluide, un fluid verde, unul roşu, galben şi negru, povestesc despre un straniu sentiment : home. Patru fluide  se joacă savant, corect si magnific cu formele reunite sub lumină, patru fluide şi un clasic, Le Corbusier.

Cu semne de văzduh, Elena Lupaşcu vede, pe suprafeţe de celuloid cu chipuri antropomorfe, trecutele vieţi ale Moineştilor. Materii rare sunt aduse, colate, martori, pe luciul gri. Vieţi în culori, limpezi culori, ca în filmele primilor cineaşti ruşi, se succed, cu ritm, cu ecouri şi repede clar-obscur.

Din plasmatice gânduri, incandescente forme, Teodora Nicodim face văzută faţa imediată a oraşului, aşa cum, neobosit, acesta, în fiecare zi, renaşte. Este o întâlnire, cu parfum de paradox, între realiile fotografice ale orasului şi realiile închipuite, îngroşate, un paradox  al juxtapunerilor, reverii melancolice la feţele diurne ale oraşului.

Luminiţa Radu ridică, pe pământeşti temelii, castelele de cărţi ale Bacăului. Tipul de scriere al graficienei, în această expoziţie, este din recuzita de maximă generalitate a semnelor poştale. Lucrările  sunt structuri grafice repetitive. Medee contemporană, lucrările sunt structuri care işi pun în surdină iluzoriile naraţii, iluzoriile retorici.

Ca într-o apă, memorabilă apă, Bianca Rotaru reconstruieşte orasul, succesiune nostalgică de oglinzi curgătoare, oglinzi despre locuri care sunt şi oglinzi despre locuri care nu mai sunt şi au fost şi care fac parte din mereu nescrisa carte cu poveşti a oraşului. Locuri şi timpuri, mai ales, înfăţişează pictoriţa din ceţuri colorate.

Patru tinere voci, uneori cu tristeţe de cor antic, alteori, deseori, cu aproape ingenuă bucurie, scriu harta completă a unei călătorii cu străluciri de epopee spre, oriunde ar fi, acasă.

Ion Mihalache, pictură la Galeria “Arta“ din Bacău, 2006, din catalogul expoziţiei, fragmentar

  Veţi găsi  în acest catalog excursul complet în termenii atelierului lui Ion Mihalache. Vă invit să-l parcurgeţi. Să urmăriţi feluritele înfăţişări ale punctului, săvârşirile liniei şi itinerariile sale instinctuale, închipuirile canonice ale petei şi, drag artistului, spaţiul plastic al amintirilor oraculare şi al locurilor cu forme neîncepute. Va fi necesar, nu şi suficient.

Veţi mai găsi aici ipostazele inocenţei în formulări de epifanie şi revelările discontinue ale aceluiaşi portret, portretul Smarandei, fiica artistului. Va fi necesar, nu şi suficient.

...Precum Stagiritul, propunem aflarea armoniei intime dintre mijloace (adică termenii de atelier)  şi temă (am zis, ipostazele inocenţei). Astfel, egali se vor afla un vector cromatic confuz şi un contraposto ludic, simetrice, strălucirile a două complementare juxtapuse şi surâsurile ştrengăreşti ale Smarandei. 

Ioan Paul al II-lea, Scrisoare catre artisti, Presa Buna, Iasi, 1999

"Scrisoarea către artişti" a lui Ioan Paul al II-lea este un text de mare frumusețe  intelectuală, bogăție de idei și eleganță literară. A apărut, la noi, la Presa Bună din Iași, în 1999 (traducerea în limba româna a pr.Anton Iștoc merită parcursă în paralel, pentru unele clarificări, cu variante în limbi de mai mare circulaţie, eventual, de pe  vatican.va).

Am rezumat că:

1. Artistul plastic ştie cine este Dumnezeu pentru ca îşi priveşte opera cu acelaşi "pathos" cu care ultimul şi-a privit creaţia.  IP II  alătură, aici insolit, logosului (adică raţiunii şi fundamentului iniţial) "pathosul" (adică pasiunea şi un fel de suferinţă, sublinierea noastră). (Cap I)

2. În text, papa este "glasul (l'interprète, în varianta franceză, nota noastră) celor mai mari artiști care și-au revărsat aici bogățiile geniului lor". Vaticanul, locul unde redactează scrisoarea, este un "adevărat scrin de capodopere, poate unic in lume". Toata această constructie metaforică trimite subliminal spre un adevăr de credință al catehismului catolic, papa este infailibil când de la Catedra lui Petru se pronunță in materie de dogmă. Trimite subliminal spre o dogmă  (introduce a treia componentă a discursului : ethosul)  şi dă textului pregnanţa adevărului copleşitor. (Cap IX)

3. "Frumuseţea este într-un anumit sens expresia vizibilă a binelui, aşa cum binele este condiţia metafizică a frumuseţii",  altfel zis:  frumosul este binele întrupat şi binele este frumosul ireductibil. (Cap III)

4. Are  două structuri consecutive: de teoria şi de istoria artei. Cea de teoria artei se argumentează pe simetria dumnezeu-artist (Cap I-IV, XIV-XVI) şi pe momentul crucial al Intrupării (Cap V-VI).  Structura de istoria artei se argumentează  în jurul marii moşteniri renascentiste a Romei (Cap VII-X) şi a legăturilor (inextricabile?) mereu reînnoibile dintre artă şi credinţă (Cap X-XIII).

5. Artistul creează, dar mai ales se creează. Mai mult, experienţele artistice "au pus amprenta de neşters (indelebilmente, în varianta italiană, nota noastră) asupra existenţei mele", spune, de la început, IP II  (Cap I-II).

6. Papa lasă lumea (pe care urma să o părăsească...) în grija artiştilor, singurii care o pot înzestra cu entuziasm (adică cu zeul dinăuntrul) lor şi "uimire" (Cap XVI).

7. Scrisoarea începe cu invocarea pathosului, adică a solidarităţii sublime dintre creator şi operă. Se încheie cu "uimirea", cea care dăruieşte spontan întrebări şi speranţe (Cap I-XVI).

Remus-Lucian Ştefan, „După chip si asemănare”, pictură şi grafică la Galeria „Alfa” din Bacău, mai-iunie 2011

Icoana de vatră era, demult, lemnul pe care se zgâria cu scoaba chipul Maicii Domnului, apoi  cu un cui se prindea la corlata vetrei. Scoaba scrijelea drept un contur stângaci pe care care se aşeza tihnit funinginea. Când duhurile au uitat să mai alunece, pe coş, în casă, cuminţi, icoanele de vatră au lăsat loc litografiilor.

„După chip si asemănare”, expoziţia romaşcanului  Remus-Lucian Ştefan de la Galeria „Alfa”,  cuprinde două forme de expresie plastică. Prima, pe hârtie ocru de ambalaj, exprimă trăirile incandescente, naraţiunile fără subiect, cu o singură vadită amprentă şi armonii din culori secundare.

A doua, pe ambigua hârtie de calc, arată, în tipar serialist, frumosul chip al nazarineanului, chip făcut ca din curpenii osoşi ai poamei. Tuşul şi boiaua, plămădite cu zahăr, au scris sărac, ca degetul pe tină, versul din Ioan: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele, au îngenunchiat şi, ca îngerii, au înfăţisat: ochii, nasul, gura şi cinstitul obraz. Proxima lor am găsit-o în icoanele de vatră,  cele cu care am început.

„După chip si asemănare” este un fel de cheie despre alcătuirea operei de artă din nume şi substanţă, cu gând şi întindere, o parafrază la  zicerea din zorii Cărţii.

Alex Reuter și Andreea Dumitriu, I Is Another, fotografie, stopmotion, intervenție urbană video, performance la Galeria “Frunzetti” din Bacău

Alex Reuter și Andreea Dumitriu au început cu desemnarea unui spațiu absolut și a unui timp absolut pentru exercițiul lor. Au izolat galeria de orice posibil rapel la realul confuz (simplu, prin opturarea ferestrelor și rularea unui ritm muzical dinamic). Au mediat lumina și sunetul, cele ce fac inteligibile dimeniunile noastre, pentru un spațiu și timp doar al evenimentului propus: I Is Another.

În acest continuum (care indeplinește criteriile de poetică a dramei) cele două au mai schițat un spațiu-scenă în care, în mare, și-au performat exercițiul, rostirea și înregistrarea emfatică a propoziției : HeiM=feRn (si cuvintele auxiliare : acasa, departe).

A fost o exhibare caleidoscopică și dinamică a părților de  identitate, act total pe  care și-l asumă, așa sau altfel, artistul contemporan. Aici, la Andreea Dumitriu și Alex Reuter, sub parafrazarea englezească a unei propoziții a lui Rimbaud (Je est un autre), se unifică actul creației cu creația propriu-zisă și se comunică, în mod integral și simultan, consumatorilor fețele, multiplele fețe ale  operei de artă.

Astăzi, la 15, exercițiul lor - până acum, work in progress – se va încheia.

Cu Ilie Boca, despre peisaj

Eu însă revin acolo, în faţa motivului

Iulian Bucur :  La vernisajul ultimei  expoziţii de peisaj, la Galeriile „Alfa” din Bacău, aţi spus, sibilinic, că „peisajul este un gând despre pictură”.

Ilie Boca:         Da, a face peisaj înseamnă să te duci cu cunoştinţele tale înspre un loc, sigur locul pre-există, dar tu îl cauţi, îl cauţi şi îl găseşti, de fapt îl găseşti în urma unei atente selecţii.

La aceasta s-ar referi ideea de „gând despre pictură”, la faptul de a fi raţional în faţa motivului.

În mare da, cauţi motivul după cum el se construieşte, după cum se aşează petele, după cum se face pictură. Eu caut şi găsesc locuri cu o anumită expresivitate.

Şi după ce l-ai găsit, continui sa selectezi…

Bineînţeles, când îl găseşti dintr-odată vii cu gândul tău şi îl organizezi.  În Italia, am fost în `74 cu bursă, mi-am notat atunci, mi-am facut schiţe, chiar acuarele, am avut şi o expoziţie acolo. Cu acele schiţe  am avenit acasă, în atelier, şi am tot lucrat din `74 şi până, hăt, încoace.

Având în minte aerul Italiei…

Recompuneam acum, acasă, făceam spectacolul plastic. Am făcut şi expoziţii cu peisaje din Italia, destul de multe.  Totuşi, într-un fel este pictura la faţa locului care poate să aibă şi nu stiu ce incidente, însă are trăirea motivului acolo, uneori acestea, trăirile, sunt chiar puternice.

In atelier , când se face după, post festum, după eveniment...

E puţin mai sec, intervin, inerent, aşezările, cunoştinţele tale despre pictură.

Tot la această ultimă expoziţie comparam peisajele făcute la Balcic şi cele făcute la Tescani. Caligrafiile erau diferite, tuşele  de la Balcic sunt curbilinii, sunt volute luminoase, pe când cele de le Tescani sunt rectilinii, atent depuse.

Tescaniului, pentru că l-am făcut din `76 de când particip la tabere de acolo, aproape an de an, îi cunosc toate reliefurile, toate motivele şi tot găsesc lucruri noi de fiecare dată, într-un an am făcut fântâni, izvoare, în alţi ani case, păduri, întotdeauna încerci. Te duci proaspăt ca şi cum ai vedea pentru prima dată lucrurile.

Balcicul este un loc care are o lumină specială şi o scenografia cu casele „printre”. Sigur că are un pitoresc, de care nu întotdeauna am vrut să profit. Adică, mă feream de pitoresc, căutam construcţia, puterea de exprimare, mă rog, mai puţin pitorescul, marea şi casele.

Cu toate astea, asupra omului asupra pictorului Ilie Boca locurile acţionează în mod esenţial câtă vreme acesta şi-a modificat şi caligrafia pensulei şi fizionomia tuşei.

Din locurile pe care le frecventez eu, Balcicul şi Kazanlâcul sunt privilegiate, am de acolo mai multe acuarele şi insemnări. Acum merg, de câţiva ani, pe malul Dunării, într-un orăsel unde fluviul e  cel mai lat, se numeşte Golubăţ, unde sunt mulţi vlahi şi Valea Timocului e aproape, e foarte frumos, Dunărea şi casele. Am de fiecare dată lucrări noi, e un loc bun de pictat.

Am fost doi ani la Sighişoara. Toate peisajele le fac vara, eu nu mă duc cu aparatul de fotografiat, alţii fac peisaj după fotografie, sigur că astfel, mai târziu, în atelier poţi face anumite sinteze. Eu însă revin acolo, în faţa motivului.

 În prezenţa martorului.

Sighişoara are o anume încărcătură, am fost şi în împrejurimi dar am pictat mai ales în oraş, case colorate, ziduri care au o anumită istorie, o anumită poveste, am mai pictat şi am aşa lucrări mai vechi, acuarele, de exemplu, de la Cluj şi unele pe care am mai intervenit după aia, de-a lungul timpului.  Fiecare lucrare are destinul ei şi se face aşa, în timp.

Am mai pictat în Finlanda dar lucrările au ramas acolo, în Cehia, dar iarăşi nu prea mi-au rămas. Vreau să zic că am făcut peisaj în permanenţă şi niciodată diferit de pictura pe care o fac în atelier, unde acumulez simboluri şi îmi creez, acolo, spectacolul plastic. Peisajul nu am încercat să-l fac altcumva, n-am încercat să fac mari modificări, sigur culorile am căutat să aibă deplină expresivitate. Eu zic că peisajul e un lucru necesar.

Atat pentru pictor cât şi pentru spectattori.

Absolut.

Nu e nici un fel de derapaj de la marea  pictură.

Sigur să faci şi peisaj si natură moartă, toate le fac cu plăcere.

Rămânând acelaşi pictor Ilie Boca.

Citeam la H.Moore: „Dimineaţa fac portetul copilului meu, apoi mă duc şi fac lucrări abstracte.”

Într-o dimineaţă, v-am văzut la Tescani, cu şevaletul şi pânzele pregătite, ați plecat fără să mai staţi mult de vorbă cu noi, de fapt, fără să pierdeţi vremea.

Plec dimineaţă seară, peisajul nu e un concediu, suntem o comunitate lucrătoare când peisajul e la îndemână.

A face peisaj înseamnă a părăsi intimitatea atelierului şi să te arăţi, în totalitate, privitorilor.

M-am obişnuit cu asta, vin oamenii, privesc şi pleacă, uneori primesc şi indicaţii, sunt şi întâmplări drăgute, oameni care te invitată în casa lor, la Tescani şi la Sighişoara.

Cum faceţi că opriţi timpul, opriţi calătoria, altfel implacabilă, a soarelui, este o întrebare cu răspuns complicat, pe care deseori mi-o pun. Pentru că un peisaj înseamnă un moment al zilei şi un spaţiu anume. Are acea unitate de care vorbesc şi anticii.

Şi pe care a explorat-o Monet foarte bine în „Catedrale”,de exemplu. Eu nu mi-am propus să fac acelaşi peisaj în mai multe diferite momente ale zilei. Încerc să mă leg de ceva, uneori poate să nu-ţi iasă nimic, pur şi simplu nu te poţi transfera acolo.

Uneori am avut impresia în faţa lucrărilor făcute la Tescani că aţi dat lumina la minimum, n-ati stins-o pentru că atunci tabloul ar fi fost negru.. Dar aţi voit să opriţi din lumină, să fiţi stăpânul acesteia, şi nu altfel.

Când vezi codrii aceia şi parcul, cu blick-urile foarte apropiate.

Codrii foarte umbroşi şi umezi.

Eu am încercat să  clădesc aceste blick-uri de lumină într-un mod ne-exuberant, să aparţină locului.

Uneori doar zidul paraclisului e singura lumină din tablou. Orizontul lucrărilor e unul ridicat.

Da, sigur, ca să ai deplină acţiunea formelor. La Tescani, au fost perioade când lucram toamna, erau culorile calde, pământurile, grădinile, pădurile, lucram în septembrie şi octombrie, anume în acest moment al anului când vara si-a consumat energia. Da, apoi și Tescaniul era mai liber atunci.

Acum, de o bucată de timp, merg în august, ziua e lungă, am timp sa meditez asupra lucrurilor, până la opt am lumină bună şi contrastele mai mari.

Cu toate acestea, în tablou, aveţi un singur contrast, un mic moment din marea compoziţie a tabloului.

Da, dacă toate ţipă, te dor ochii, ...tensiune mare, culori tari, nu e bine aşa. Eu mă simt bine în peisaj. Mă aşez în tihnă şi le fac pe toate. Nu mă grăbesc.

Reveniţi asupra lucrărilor?

Uneori da, în atelier, dar e o altă lume.Sunt locuri care au claritate şi sunt locuri unde nu prea găseşti forme, de asta şi pictorii au populat anumite locuri, Baia Mare, Mangalia, Turnu Severin, Tulcea. Acolo e o lumina specială si se facea practică în timpul Institutului. Studenţii mergeau acolo, în locuri cu apă, lumină si arhitecturi vechi,  erau în formare şi trebuiau sa vadă şi să înveţe să vadă.

Am văzut destul de mulţi tineri care vin acum la Balcic. Numai în atelier, oricât vii cu documentări noi, la un moment dat intervine un fel da manierism, de repetiţie şi e păcat pentru ca în natură găseşti mereu lucruri noi. Sigur trebuie să abstragi anumite lucruri sa faci un decupaj, ca un regizor, nu este tocmai uşor…

 Să-i oferi un drum şi privitorului, să-l conduci. Spuneaţi despre tablou că este o fereastră, fereastra presupune un context perspectival.

Da o fereastră, un cadru, eu decupez,  referitor la perspective, aplatizez, eu nu încerc să sparg cu forme care se pierd în depărtăre.

Peisajul îl văd apoi ca pe un decor, peisajul  sentimentelor, al amintirilor, al locurilor cunoscute, unde te-ai născut şi ai crescut, te întorci acolo si redestepţi stările, evenimentele timpului trecut,  de care eşti, pentru veşnicie, legat. Te simţi eliberat, trăind bucuria naturii, a locurilor pe care, într-un anumit fel,  vrei să le iei în posesie şi să oferi mai departe bucuria unui testament.

Interviu realizat ianuarie 2011