Remus-Lucian Ştefan, „După chip si asemănare”, pictură şi grafică la Galeria „Alfa” din Bacău, mai-iunie 2011

Icoana de vatră era, demult, lemnul pe care se zgâria cu scoaba chipul Maicii Domnului, apoi  cu un cui se prindea la corlata vetrei. Scoaba scrijelea drept un contur stângaci pe care care se aşeza tihnit funinginea. Când duhurile au uitat să mai alunece, pe coş, în casă, cuminţi, icoanele de vatră au lăsat loc litografiilor.

„După chip si asemănare”, expoziţia romaşcanului  Remus-Lucian Ştefan de la Galeria „Alfa”,  cuprinde două forme de expresie plastică. Prima, pe hârtie ocru de ambalaj, exprimă trăirile incandescente, naraţiunile fără subiect, cu o singură vadită amprentă şi armonii din culori secundare.

A doua, pe ambigua hârtie de calc, arată, în tipar serialist, frumosul chip al nazarineanului, chip făcut ca din curpenii osoşi ai poamei. Tuşul şi boiaua, plămădite cu zahăr, au scris sărac, ca degetul pe tină, versul din Ioan: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele, au îngenunchiat şi, ca îngerii, au înfăţisat: ochii, nasul, gura şi cinstitul obraz. Proxima lor am găsit-o în icoanele de vatră,  cele cu care am început.

„După chip si asemănare” este un fel de cheie despre alcătuirea operei de artă din nume şi substanţă, cu gând şi întindere, o parafrază la  zicerea din zorii Cărţii.

In "Ateneu": Ioan Burlacu, "Grafică şi obiect", la Galeriile Arta

Excurs liric: în muzeul imaginar al istoriei artelor. Polifonie postmodernă despre Dadaism şi Cafeneaua Voltaire, despre Arte povera şi Noul realism italian, despre Pisuarul lui Duchamp şi Taurul lui Picasso.

          Excurs afectiv: în muzeul imaginar al Filialei UAP Bacău. Recuzita clasicilor (afiş, ambalaj, passe-partout, lucrare) agregată până la starea de stil şi transsubstanţializată până la măsura de Operă.

          Excurs critic: în muzeul imaginar personal:  memorie şi mitologie particulară.

         

 „Grafică şi obiect”

          Decolajul este lucrarea ultimă prin care suprafaţa (colaj sau proxima colajului) descoperită, într-o paradoxală arheologie a selecţiei, la stadiul final al parcursului: atelier – sală de expoziţie – atelier – ungherul întunecat al atelierului, îşi exibă temperat rândul cel intim apropiat de perete. Dăltiţa, foarfecele, cutterul rănesc straturile deja istorizate, îmbătrânite în tensiunea adezivului. Avem un loc: „a da drumul”. Acest lucru îl fac uneltele lui Ioan Burlacu, „dau drumul” izvoarelor picturale neîncepute de dinăuntru. De dinăuntru sufletului şi trupului lucrării de atunci epuizate deopotrivă.

          Stigmatele le arată, excursul e şi afectiv, spre a proba măreţia modelului clasic. Tonul plotinian de binom acut suflet – trup creşte în intensitate în registrul obiectelor.

Despre esenţe.

          Calităţile primare ale suportului – vehicul întemeiază obiectul. Condiţia însuşirii esenţelor este fundamental necesară. Lemnul, plastic prin excelenţă, este abundent şi perisabil. Metalul vrăjitoresc leagă parcimonios piatra, iarăşi metalul, lemnul şi sticla. Sticla, transparentă şi străină, veşnică şi fragilă, se asociază pentru a arăta. Piatra, fondatoare şi dură, este sacră şi neparticipativă.

          Materialele se ridică, formându-se, în obiecte, bizare contraposto-uri de sârmă, ciclopi cu ochiul de sticlă, păsări cu aripi de lemn. Artistul orchestrează, canonic, timpii diferiţi ai fragmentelor de materie după diferita profunzime a arderilor istorice. Dimpotrivă, dadaist, leagă identităţile, locurile străine, legitimând reidentificarea.

          Numele ultim limpede, vag pentru lucrarea grafică, circumscrie obiectul, călăuzind căile care înnoadă spiritul de materia lucrării. Silueta, profilul, traiectoria figurativă a obiectului, Ioan Burlacu o obţine după ciurul de numere al lui Eratostene punând la rând primul gata-făcut duchampian de piatră, lemn, metal şi sticlă.

          Melancolia artistului e similară ultimei meditaţii donquijoteşti, obiectele sunt ce sunt şi sunt ce par a fi. Exerciţiul asocierii este inutil dacă nu arată drumul parcurs. Cele două capete ale Operei trebuie lăsate să-si vorbească şi să se oglindească.

In "Ateneu": Ioan Burlacu, „Arc rotitor”

Galeria „Nouă” găzduieşte „Arc rotitor”, o expoziţia de grafică şi obiect a artistului băcăuan Ioan Burlacu. Obiecte înseamnă  siluetele spaţiale, aproape izocefale, aproape antropomorfe, cu o masură mai înalte decât canonul clasic, tot ele, fantastice unelte  din lemn prelucrat industrial sau gata-făcut în natură, lemn „strâns”, „tras”, „rotit”. Tot obiecte sunt „Podurile”, ipotetice scrieri de sorginte hieroglifică, colaje cu  sintaxă imediată de fragmente materiale.

Este o expoziţie despre fizionomia liniei, mediu fundamental al graficienilor. Este despre chipul expresiv pe care îl dobândeşte, geometric vorbind, subţirele loc de intersecţie dintre planuri.  Este despre felul lor de a curge,  de a se autogenera şi despre capacitatea ochiului de a le înţelege, simultanee, în spaţiu.

Este o expoziţie despre disponibilitatea liniei de a desprinde de suport, de a se ancora de sol şi a urca spre lumina. Şi este o expoziţie despre performanţa artistului de a nu lăsa această abstracţie a raţiunii, linia, ispitită de plăcerea epidermică a întrupării. Dimpotrivă, este un spectacol despre performanţa artistului de a o încredinţa, linia, din nou,  ispitei închipuirii, închipuirii fără corp greu, gravitaţional.

Mai este despre înscrierea formelor într-o dimensiune nouă, etern râvnită de artiştii plastici,  timpul. „Arc rotitor” cuprinde energiile potenţiale  deprinse în singurătatea lungă a atelierului prin strângere, tragere şi rotire. . Mai departe, în termenii  aproximativi ai unei estetici baroce, despre raţiunea semnului şi fireasca lui întindere.

In "Ateneu": Ioan Văsâi, la galeriile Uniunii Artiştilor Plastici din Bacău

În mod neaşteptat, istoricii de artă fac uneori o lectură comună  pentru pictura numită  realistă şi pictorii Şcolii de la Barbizon, aceasta înseamnă aproape acelaşi context  estetic şi Gustave Courbet foarte aproape de Jean-Francois Millet. La galeriile UAP din Bacău, Ioan Văsâi a expus, după cinci ani de tăcere, grafică, pictură, colaj şi obiect cu semnificaţie plastică. Două lumi au fost participante la facerea expoziţiei, două lumi exemplare,  vechea, trecuta scenografie a satului tradiţional  de pe Tazlău şi decorul industrial, în egală masură generos de sensuri, decorul industrial al dealurilor Lucăceştilor. Amândouă şi-au răspândit spoliile haotice după recentele  implozii. Un căutător printre resturile postapocalipsei este Ioan Văsâi. Obiectele, gata făcute, sunt aduse şi, târziu, transmutate în atelier. Le sunt lărgite rănile destinului lor eroic şi arătate privitorilor bolnavi. În fapt, atelierul lui nu este altceva decât o bibliotecă imensă de cuvinte, cuvinte capabile să-şi descopere afinităţi şi să şi le rostească.

Scoarţa colată pe pânza roşie a tabloului are puterea unui prapor în alai. În ton, dar cu o octavă mai jos, pigmentul roşu este suport şi ecou corului tragic, cor pentru nobilul giulgiu.  Aleasă de cine ce ştie ce mână, rana din coasta destramată a scoarţei este singurul, suficientul accent în urzeala lucrării. La fel, compasul şi dreptarul de lemn sunt puse limpede pe pânza albastră egală. Altfel, “Pasărea de foc”, obiect cu semnificaţie plastică,  speculează  asocierea oximoronică dintre suprafaţa lisă, sigură a buteliei stingătorului de foc şi fierul tăiat abraziv de flacăra aparatului de sudură. Uriaşul pinion industrial este transformat prin resemnificare, resemnificare de factură dadaistă, în floare, firavă floare, între lucrările de grafică.

Între lucrările de grafică, câteva au acea frumuseţe pe care o poate avea linia singură, doar cercetându-se pe sine, minunându-se de strania putere pe care o are să despartă, subţire, înăuntru de afară, la fel, minunandu-se de neaşteptata întoarcere în punctul de unde a plecat.  Câteva sunt propuneri de monumente pentru locuri publice din Moineşti. Sunt forme curate, cu capacitate de vibraţie, capacitate care umple spaţiul gol alocat nu numaidecât cu formă cât cu fond oldulatoriu, musical. 

In "Ateneu": Luminița Radu,“Trei”, Galeria de Artă Contemporană. Bacău

”Trei” este o expoziție de grafică și pictură. Figurative, desemnând vagi fizionomii urbane, lucrările Luminiței Radu asociază, aluvionar, creion, tuș, culori de ceară, ape acrylice și acryli de cauciuc, hârtie și pânză pe hârtie și pănză. Potrivit unui gând ubicuu al istoriei artelor, speciile  tind sa devină genuri artistice și, în fapt, fiecare nouă operă este parte din elaborarea  necesarelor note specifice. Spunem despre ”Trei” că nu este numai de grafică ci, mai ales, este o expoziție despre grafică

Vedem  în  “Trei”  cercetarea  ultimului chip pe care şi-l poate asuma linia grafiată, linia chemată să desemneze marginile obiectelor ce alcătuiesc lumea numelor reale,  ultimul chip înainte să se destrame şi să ducă spre niciunde, ultima, cale regală, linia cea  subţire şi  dreaptă dintre două puncte. Tot aici, vedem primul chip pe care și-l asumă linia chemată să alcătuiască lumea numelor abstracte, la fel, subţire şi dreaptă, aproape netulburată, linia  dintre două puncte.

Altfel, paradoxal, Luminiţa Radu aşează, în  aici propusa expoziţie „Trei”, acest ultim şi prim chip al liniei, mijloc exemplar şi  acută raţiune a graficienilor, pe suporturi  cu texturi anumite,  texturi găsite să vibreze simfonic cu  semnele grafice.  Sunt semne dragi artistei, recurente semne  din vocabularul algebrei.

Mai încolo, acestea,  semnele grafice repetitive, semne pentru care nu sunt numaidecât necesare cuvinte acoperitoare, sunt înscrise, ludic, în siluete minime de arhitectură, ca într-un joc utopic despre raţiunea captivă.