In "Ateneu": Dany Zărnescu – colaj, Gheorghe Zărnescu – desen şi sculptură, la Galeriile Velea

Despre folosirea focului şi apei, a luminii şi întunericului şi, mai ales, despre gâlceava dintre cald şi rece

Dany Zărnescu suprapune suporturi similare după textură şi intensitate, altfel, acromatismul negrului irizează nesfârşite calităţi de verde, de roşu şi de albastru. Sunt un fel de melisme cromatice desfăşurate cumpănit. Suporturi – hârtie – rupte, sfâşiate şi lipite se învecinează după traiectorii interne mereu verticale.

Accentul cromatic, prezent uneori, creează simetrii surprinzătoare, simetrii ce fac obiect credibil unei naraţii libere cu mulţime de cuvinte prinse în colaje aşteptând tăcute să fie rostite. Rafinament suprem, Dany Zărnescu se află în afara spectrului, undeva pe marginea universului în plină expansiune, captând  cu oglinzile negre culorile călătoare. Văd fiinţarea lucrărilor înăuntrul unei propoziţii dubitative asupra existenţei şi proprietăţii culorilor în mediul negru.

       Macularea lichidă, saturată a hârtiei controlată în atelier, alcătuirea unei arhive ideale de coduri cromatice ale negrului diferă de procedeele solare folosite de Gheorghe Zărnescu

Încă Renaşterea disputa naşterea tragică a obiectului tridimensional. Statuia se afla, ascunsă, în blocul amorf, sculptorul trebuia să îndepărteze materia pentru activarea apolinică a formei potenţiale. Era vremea când, la fel, ţăranii Romei găseau, săpând prin grădini, strălucirea greco-romană.

          Dimpotrivă, se plămădea, prin adăugarea dionisiacă a materiei, creşterea, construirea abundentă a formei era celălalt termen al disputei.

          Taxonomia focului, la Gheorghe Zărnescu, apropriază aceste două metode: îndepărtarea şi adăugarea. Focul mistuie albul lemnului. Face lumină neagră între firele secrete, nervoase, încordate şi rupte. Obiectul dedat risipei incandescente îşi leapădă straiul alunecos, luciul arde înşelător. Proba focului, prag de revelare a adevărului, o trece doar rugul care nu se mistuie. E un fel ciudat, sacerdotal, de rezolvare a eternei predicaţii: frumos este adevărul.

          Dimpotrivă, adăugarea o face prin folosirea în desen a negrului de fum. Modelarea lui senzuală, tactilă duce la un anume fel de voluptate a drumului plin, egală cu ductul păstos al pictorului. Sursa generoasă a negrului de fum descrie, la fel, voluptos, gras, traiectorii largi, complete.

          Dacă în Renaştere îndepărtarea – adăugarea erau termenii unei dispute de teoria sculpturii perfect antinomice, la Gheorghe Zărnescu e vorba, mai debrabă, de un subtil joc de cazuri particulare, e vorba de formularea unor perechi în care coexistă ierarhizat îndepărtarea – adăugarea, în care metoda îndepărtării este însoţită de o discretă adăugare şi, la fel, metoda adăugării asociată unei perceptibile îndepărtări de materie.

          Mai ales în cazul expoziţiei de la Galeriile Velea: Dany Zărnescu – colaj, Gheorghe Zărnescu – desen şi sculptură.

          Sunt inchipuiri antropomorfe, feminin senzuale, laviuri colorate aşezate pe desenul special de sculptor, şi mai mult.

          Aici, fostul bursier Herder explorează cu ironie lumea semnelor urbane. Sunt închipuite acele semne de extremă generalitate şi directeţe  necesare navigatorilor citadini: şoferi, vânzătoare la piaţă şi bande din cartier, pentru a marca teritorii şi pentru a rezolva, printr-o singură nediscursivă privire, accesul liber sau interdicţia. Abuzul referenţial – Bacăul scris de carton al lui Zărnescu e similar vagonului metropolitan al lui Basquiat – frizează paradoxul când băcăuanul înlocuieşte spray-ul cu lumânarea, sursa negrului de fum.

          În alte lucrări păstrează vizibile semnele altui navigator modern, cumpărătorul – de – produse – cu – explicaţii – pe – ambalaje. Pe ambalaje, jocul – dialog absurd al producătorului şi consumatorului este continuat de artist prin ambiguizări şi diluări al semnelor cu suprascrieri. Mai sus vorbeam de adăugare asociată unei perceptibile îndepărtări de materie, mai ales la această expoziţie, mă refeream la un moment special de modulaţie ce apare la privirea simultană a semnului egal imprimat de maşină şi pata suprascrisă de negru de fum: semnul tipărit se retrage mecanic în favoarea petei ce tinde să ocupe primul plan.

In "Ateneu": Mari Bucur,”Simţiri”, Galeria de Artă Contemporană, Bacău

pictură, grafică, sticlă şi colaj; august – septembrie 2008

I Causa nostrae letitiae

“Feminin, trecător, gratuit, abundent, se desfăşoară muzical, se foloseşte de ritm, de repetiţie, de simetrii insolite. Are încredere numai în culoare, în care descoperă nume şi formă, pe care o descoperit-o în fragmente lumeşti mici pe care le reasociază, pe care le-a descoperit in alte lucrări şi le apropriază, nu crede în proprietatea exclusivă, egoistă. Detestă naraţia monoaxială, construieşte detalii. Panteismul îi dă încredere în generaţia spontanee care apare pe lucrările sale. Feminin, mensual, îşi adăposteşte idolii în pliuri, îi expune rar, desfiguraţi.” (fragment dintr-un text al nostru despre ipoteticele ipostaze ale artistului, aici, atunci, ne gândeam la Mari Bucur)

II Întreg

Pentru că, celestin, lumea este dăruită cu sens şi sensibilitate (alţii mai numesc sensibilitatea şi întindere), noi, măsura lumii, vom cuprinde sensul prin raţiune şi sensibilitatea prin facultatea numită simţire.

Pentru că sensul nu este în nici un fel fundamentul sensibilităţii, sensul şi sensibilitatea fiind doar atributele distincte şi sufieciente ale lumii, lucrările din expoziţia “Simţiri” nu au nici un fel titluri care să îndrepte, în vreun fel, canonic legătura dintre opera de artă şi privitor.

III Imaginar

Cei vechi spuneau pulchra sunt quae visa placent şi îi vedeau pe locuitorii Paradisului, neostoiţi consumatori de frumuseţe divină, închipuiţi cu ochii şi palmele supradimensionate. La judecata de apoi, pictorii, sculptorii şi arhitecţii vor da seamă despre talantul simţirii lor şi abia apoi despre cel al raţiunii. Isus, fiul Mariei, profetul din Coran “plămădeşte pentru noi din lut ca un chip de pasăre”. Acest Isus secund îi va judeca. Primul, Christosul din Evanghelia lui Ioan, “scria cu degetul pe pământ” doar

Pulcra sunt quae visa placent, va zice Aquinatul aflat în Galeria de Artă Contemporană, la expoziţia “Simţiri” cu Mari Bucur. Noi am zis: “Complet denarativizată, opera de artă, precum gelosul dumnezeu biblic, este (numai!) ceea ce este. Identică (numai!) cu sine ca un principiu, opera de artă se deschide simultan simţurilor şi pluteşte în şi prin umori.”

IIII Real

Materia înseamnă toate făpturile pământului care vreodată i-au atins epidermele, toate, zgomote, parfumuri şi gusturi topite prin ape şi văzduhuri şi toată măsura luminilor care fac lumea să fie mai mare şi mai mică. Mâinile ei ating şi transsubstantializează materia şi o aşează într-un loc si timp nou şi luminos. Mari Bucur ascultă şi gustă sibilinic profeţiile bolborosite ale materiei şi le pune în ritm şi melos nou. În sfârşit, ochiul ei va privi chipul şi asemănarea lumii de la întuneric spre lumină, mai întăi în proplasme, apoi în plasme, apoi numai în lumini.

V Îndreptar de lectură

Când scriu despre artă sunt mereu subiectiv, pentru că eu, privitorul, sunt subiectul absolut al operei de artă, fără conştiinţa prezentei mele plenare, acolo, nu aş putea avea libertatea, libertatea adevărului poate.

Mari Bucur este soţia mea. Când este vorba de lucrările ei, le-am spus-o şi prietenilor, sunt înfiorător de subiectiv pentru a fi liber, este unfair?