In "Ateneu": Ioan Burlacu, „Arc rotitor”

Galeria „Nouă” găzduieşte „Arc rotitor”, o expoziţia de grafică şi obiect a artistului băcăuan Ioan Burlacu. Obiecte înseamnă  siluetele spaţiale, aproape izocefale, aproape antropomorfe, cu o masură mai înalte decât canonul clasic, tot ele, fantastice unelte  din lemn prelucrat industrial sau gata-făcut în natură, lemn „strâns”, „tras”, „rotit”. Tot obiecte sunt „Podurile”, ipotetice scrieri de sorginte hieroglifică, colaje cu  sintaxă imediată de fragmente materiale.

Este o expoziţie despre fizionomia liniei, mediu fundamental al graficienilor. Este despre chipul expresiv pe care îl dobândeşte, geometric vorbind, subţirele loc de intersecţie dintre planuri.  Este despre felul lor de a curge,  de a se autogenera şi despre capacitatea ochiului de a le înţelege, simultanee, în spaţiu.

Este o expoziţie despre disponibilitatea liniei de a desprinde de suport, de a se ancora de sol şi a urca spre lumina. Şi este o expoziţie despre performanţa artistului de a nu lăsa această abstracţie a raţiunii, linia, ispitită de plăcerea epidermică a întrupării. Dimpotrivă, este un spectacol despre performanţa artistului de a o încredinţa, linia, din nou,  ispitei închipuirii, închipuirii fără corp greu, gravitaţional.

Mai este despre înscrierea formelor într-o dimensiune nouă, etern râvnită de artiştii plastici,  timpul. „Arc rotitor” cuprinde energiile potenţiale  deprinse în singurătatea lungă a atelierului prin strângere, tragere şi rotire. . Mai departe, în termenii  aproximativi ai unei estetici baroce, despre raţiunea semnului şi fireasca lui întindere.

In "Ateneu": Dany Zărnescu – colaj, Gheorghe Zărnescu – desen şi sculptură, la Galeriile Velea

Despre folosirea focului şi apei, a luminii şi întunericului şi, mai ales, despre gâlceava dintre cald şi rece

Dany Zărnescu suprapune suporturi similare după textură şi intensitate, altfel, acromatismul negrului irizează nesfârşite calităţi de verde, de roşu şi de albastru. Sunt un fel de melisme cromatice desfăşurate cumpănit. Suporturi – hârtie – rupte, sfâşiate şi lipite se învecinează după traiectorii interne mereu verticale.

Accentul cromatic, prezent uneori, creează simetrii surprinzătoare, simetrii ce fac obiect credibil unei naraţii libere cu mulţime de cuvinte prinse în colaje aşteptând tăcute să fie rostite. Rafinament suprem, Dany Zărnescu se află în afara spectrului, undeva pe marginea universului în plină expansiune, captând  cu oglinzile negre culorile călătoare. Văd fiinţarea lucrărilor înăuntrul unei propoziţii dubitative asupra existenţei şi proprietăţii culorilor în mediul negru.

       Macularea lichidă, saturată a hârtiei controlată în atelier, alcătuirea unei arhive ideale de coduri cromatice ale negrului diferă de procedeele solare folosite de Gheorghe Zărnescu

Încă Renaşterea disputa naşterea tragică a obiectului tridimensional. Statuia se afla, ascunsă, în blocul amorf, sculptorul trebuia să îndepărteze materia pentru activarea apolinică a formei potenţiale. Era vremea când, la fel, ţăranii Romei găseau, săpând prin grădini, strălucirea greco-romană.

          Dimpotrivă, se plămădea, prin adăugarea dionisiacă a materiei, creşterea, construirea abundentă a formei era celălalt termen al disputei.

          Taxonomia focului, la Gheorghe Zărnescu, apropriază aceste două metode: îndepărtarea şi adăugarea. Focul mistuie albul lemnului. Face lumină neagră între firele secrete, nervoase, încordate şi rupte. Obiectul dedat risipei incandescente îşi leapădă straiul alunecos, luciul arde înşelător. Proba focului, prag de revelare a adevărului, o trece doar rugul care nu se mistuie. E un fel ciudat, sacerdotal, de rezolvare a eternei predicaţii: frumos este adevărul.

          Dimpotrivă, adăugarea o face prin folosirea în desen a negrului de fum. Modelarea lui senzuală, tactilă duce la un anume fel de voluptate a drumului plin, egală cu ductul păstos al pictorului. Sursa generoasă a negrului de fum descrie, la fel, voluptos, gras, traiectorii largi, complete.

          Dacă în Renaştere îndepărtarea – adăugarea erau termenii unei dispute de teoria sculpturii perfect antinomice, la Gheorghe Zărnescu e vorba, mai debrabă, de un subtil joc de cazuri particulare, e vorba de formularea unor perechi în care coexistă ierarhizat îndepărtarea – adăugarea, în care metoda îndepărtării este însoţită de o discretă adăugare şi, la fel, metoda adăugării asociată unei perceptibile îndepărtări de materie.

          Mai ales în cazul expoziţiei de la Galeriile Velea: Dany Zărnescu – colaj, Gheorghe Zărnescu – desen şi sculptură.

          Sunt inchipuiri antropomorfe, feminin senzuale, laviuri colorate aşezate pe desenul special de sculptor, şi mai mult.

          Aici, fostul bursier Herder explorează cu ironie lumea semnelor urbane. Sunt închipuite acele semne de extremă generalitate şi directeţe  necesare navigatorilor citadini: şoferi, vânzătoare la piaţă şi bande din cartier, pentru a marca teritorii şi pentru a rezolva, printr-o singură nediscursivă privire, accesul liber sau interdicţia. Abuzul referenţial – Bacăul scris de carton al lui Zărnescu e similar vagonului metropolitan al lui Basquiat – frizează paradoxul când băcăuanul înlocuieşte spray-ul cu lumânarea, sursa negrului de fum.

          În alte lucrări păstrează vizibile semnele altui navigator modern, cumpărătorul – de – produse – cu – explicaţii – pe – ambalaje. Pe ambalaje, jocul – dialog absurd al producătorului şi consumatorului este continuat de artist prin ambiguizări şi diluări al semnelor cu suprascrieri. Mai sus vorbeam de adăugare asociată unei perceptibile îndepărtări de materie, mai ales la această expoziţie, mă refeream la un moment special de modulaţie ce apare la privirea simultană a semnului egal imprimat de maşină şi pata suprascrisă de negru de fum: semnul tipărit se retrage mecanic în favoarea petei ce tinde să ocupe primul plan.

In "Ateneu": De la o Anuala (2004)

Un an s-a terminat, a început altul, Anuala şi-a etalat lucrările. Aerul complet hieratic de sărbătoare a acoperit bi- şi tridimensionalele, pragul a fost trecut. Să invocăm fraze de litanie…, între ele vrem să se cuprindă toţi cei 40 de artişti care au expus.

Sedes sapientiae
Artistul este matur, aproape un patriarh, domină olimpian adunările, vorbeşte puţin, domol, canonizarea a avut loc în alte vremuri care nu mai seamănă deloc cu cele de azi, pe care el (nu e numaidecât masculin, după cum vedeţi vorbim de îngeri), bineînţeles, le întelege, ca acela care le-a generat în illo tempore. Aura învăluie, crescător şi călăuzitor, personalitatea şi lucrările, confuzia generată se numeşte plăcere estetică.

Janua coeli
Leagă lumile, însumează paradoxurile, mediază antinomiile, deschis dar mai ales masculin, dă nume operei (sale şi a celorlalţi), meditează trist şi postcalcedonian asupra destinului său de Ianus bifrons. Lucrează mult şi mare, desenul capricios e înveşmăntat în brunuri, ocruri şi rozuri. În aparenţă feminină are nerv, exagerează cu texturile telurice. Chiar dacă nu panotează, lucrările sale îşi determină sau concep locul predominant. Este neparticipativ, altfel este subversiv dar răbdător (este tânăr!) cu ierarhiile.

Causa nostrae laetitiae
Feminin, trecător, gratuit, abundent, se desfăşoară muzical, se foloseşte de ritm, de repetiţie, de simetrii insolite. Are încredere numai în culoare, în care descoperă nume şi formă, pe care o descoperit-o în fragmente lumeşti mici pe care le reasociază, pe care le-a descoperit in alte lucrări şi le apropriază, nu crede în proprietatea exclusivă, egoistă. Detestă naraţia monoaxială, construieşte detalii. Panteismul îi dă încredere în generaţia spontanee care apare pe lucrările sale. Feminin, mensual, îşi adăposteşte idolii în pliuri, îi expune rar, desfiguraţi. Excepţia masculină e solstiţială, autosuficientă si tinde spre scaunul înţelepciunii.

Turris eburnea
Incandescent, tridimensional, moral, obscur, îşi organizează înhumarea în flăcări vorbitoare, este generos cu Marea Operă, îi construieşte temelii dar le abandonează şi continuă pe nisip. Monumental donquijotesc, foloseşte parataxa descoperind dureros puţinătatea articulaţiilor, atingeri de taumaturg. Dimpotrivă, arheologic, scoate din humele albe oase rozalii, subţiri de animale kafkiene, niciodată ascendente, mereu târâtoare, epifania o face în sintaxe sufocante, vicioase.

Speculum justitiae
Tulburător, lucid, frumos, nu ezită să-şi lase personajele grobiene, baroc burleşti, să se automutileze, să răstoarne armonia colii albe de hârtie. Strict bidimensional, laminează culoarea, forma, naraţia în favoarea liniei strălucitoare: singurul conţinut al lucrării. Scrisul proteic, spontan poate, călăuzeşte prin cotloanele spiritului şoptit, rostit egal.

Auctor vitae
Izolat, terestru, artistul alege plămădelile în odoare, atelierul se umple de miresme, pânza coboară, urcă precum ciurul căutătorilor de aur. Construieşte dinăuntru spre afară, orbit câteodată, stăpânit de puterea culorilor, se cuprinde în dansul acesta nebunesc cu viul. Vrea să se măsoare cu energia lui, lasă rapeluri, rime, acoperă, stinge. Apoi se odihneşte. Visează mai ales să fie făcător. Smaraldul mic îl pune la gâtul sfinţilor.

Domus aurea
Imberb, hedonist, predestinat, nu se grăbeşte să expună, stârneşte admiraţia. Inocenţa e asimilată talentului şi Operei potenţiale. Energiile necreate, albe, le trage după sine.

Convivium sacrum
Convivii, întinşi, vorbesc netulburaţi, îl recunosc la frângerea pâinii, îl acceptă, fire nevăzute, lipicioase, îl leagă, îl lasă să-şi aleagă patul. Ferestrele sunt acoperite. Alergarea cu torţe e undeva departe, neauzită. Umbrele trec cu repeziciune, „de ce ne-am lăsa dezlegaţi” spune unul. Mâna care trebuia să ajungă, întârzie. Banchetul sfârşeşte.