In "Ateneu": Ioan Burlacu, "Grafică şi obiect", la Galeriile Arta

Excurs liric: în muzeul imaginar al istoriei artelor. Polifonie postmodernă despre Dadaism şi Cafeneaua Voltaire, despre Arte povera şi Noul realism italian, despre Pisuarul lui Duchamp şi Taurul lui Picasso.

          Excurs afectiv: în muzeul imaginar al Filialei UAP Bacău. Recuzita clasicilor (afiş, ambalaj, passe-partout, lucrare) agregată până la starea de stil şi transsubstanţializată până la măsura de Operă.

          Excurs critic: în muzeul imaginar personal:  memorie şi mitologie particulară.

         

 „Grafică şi obiect”

          Decolajul este lucrarea ultimă prin care suprafaţa (colaj sau proxima colajului) descoperită, într-o paradoxală arheologie a selecţiei, la stadiul final al parcursului: atelier – sală de expoziţie – atelier – ungherul întunecat al atelierului, îşi exibă temperat rândul cel intim apropiat de perete. Dăltiţa, foarfecele, cutterul rănesc straturile deja istorizate, îmbătrânite în tensiunea adezivului. Avem un loc: „a da drumul”. Acest lucru îl fac uneltele lui Ioan Burlacu, „dau drumul” izvoarelor picturale neîncepute de dinăuntru. De dinăuntru sufletului şi trupului lucrării de atunci epuizate deopotrivă.

          Stigmatele le arată, excursul e şi afectiv, spre a proba măreţia modelului clasic. Tonul plotinian de binom acut suflet – trup creşte în intensitate în registrul obiectelor.

Despre esenţe.

          Calităţile primare ale suportului – vehicul întemeiază obiectul. Condiţia însuşirii esenţelor este fundamental necesară. Lemnul, plastic prin excelenţă, este abundent şi perisabil. Metalul vrăjitoresc leagă parcimonios piatra, iarăşi metalul, lemnul şi sticla. Sticla, transparentă şi străină, veşnică şi fragilă, se asociază pentru a arăta. Piatra, fondatoare şi dură, este sacră şi neparticipativă.

          Materialele se ridică, formându-se, în obiecte, bizare contraposto-uri de sârmă, ciclopi cu ochiul de sticlă, păsări cu aripi de lemn. Artistul orchestrează, canonic, timpii diferiţi ai fragmentelor de materie după diferita profunzime a arderilor istorice. Dimpotrivă, dadaist, leagă identităţile, locurile străine, legitimând reidentificarea.

          Numele ultim limpede, vag pentru lucrarea grafică, circumscrie obiectul, călăuzind căile care înnoadă spiritul de materia lucrării. Silueta, profilul, traiectoria figurativă a obiectului, Ioan Burlacu o obţine după ciurul de numere al lui Eratostene punând la rând primul gata-făcut duchampian de piatră, lemn, metal şi sticlă.

          Melancolia artistului e similară ultimei meditaţii donquijoteşti, obiectele sunt ce sunt şi sunt ce par a fi. Exerciţiul asocierii este inutil dacă nu arată drumul parcurs. Cele două capete ale Operei trebuie lăsate să-si vorbească şi să se oglindească.

In "Ateneu": Ioan Burlacu, „Arc rotitor”

Galeria „Nouă” găzduieşte „Arc rotitor”, o expoziţia de grafică şi obiect a artistului băcăuan Ioan Burlacu. Obiecte înseamnă  siluetele spaţiale, aproape izocefale, aproape antropomorfe, cu o masură mai înalte decât canonul clasic, tot ele, fantastice unelte  din lemn prelucrat industrial sau gata-făcut în natură, lemn „strâns”, „tras”, „rotit”. Tot obiecte sunt „Podurile”, ipotetice scrieri de sorginte hieroglifică, colaje cu  sintaxă imediată de fragmente materiale.

Este o expoziţie despre fizionomia liniei, mediu fundamental al graficienilor. Este despre chipul expresiv pe care îl dobândeşte, geometric vorbind, subţirele loc de intersecţie dintre planuri.  Este despre felul lor de a curge,  de a se autogenera şi despre capacitatea ochiului de a le înţelege, simultanee, în spaţiu.

Este o expoziţie despre disponibilitatea liniei de a desprinde de suport, de a se ancora de sol şi a urca spre lumina. Şi este o expoziţie despre performanţa artistului de a nu lăsa această abstracţie a raţiunii, linia, ispitită de plăcerea epidermică a întrupării. Dimpotrivă, este un spectacol despre performanţa artistului de a o încredinţa, linia, din nou,  ispitei închipuirii, închipuirii fără corp greu, gravitaţional.

Mai este despre înscrierea formelor într-o dimensiune nouă, etern râvnită de artiştii plastici,  timpul. „Arc rotitor” cuprinde energiile potenţiale  deprinse în singurătatea lungă a atelierului prin strângere, tragere şi rotire. . Mai departe, în termenii  aproximativi ai unei estetici baroce, despre raţiunea semnului şi fireasca lui întindere.