In "Ateneu": Ioan Burlacu, „Arc rotitor”

Galeria „Nouă” găzduieşte „Arc rotitor”, o expoziţia de grafică şi obiect a artistului băcăuan Ioan Burlacu. Obiecte înseamnă  siluetele spaţiale, aproape izocefale, aproape antropomorfe, cu o masură mai înalte decât canonul clasic, tot ele, fantastice unelte  din lemn prelucrat industrial sau gata-făcut în natură, lemn „strâns”, „tras”, „rotit”. Tot obiecte sunt „Podurile”, ipotetice scrieri de sorginte hieroglifică, colaje cu  sintaxă imediată de fragmente materiale.

Este o expoziţie despre fizionomia liniei, mediu fundamental al graficienilor. Este despre chipul expresiv pe care îl dobândeşte, geometric vorbind, subţirele loc de intersecţie dintre planuri.  Este despre felul lor de a curge,  de a se autogenera şi despre capacitatea ochiului de a le înţelege, simultanee, în spaţiu.

Este o expoziţie despre disponibilitatea liniei de a desprinde de suport, de a se ancora de sol şi a urca spre lumina. Şi este o expoziţie despre performanţa artistului de a nu lăsa această abstracţie a raţiunii, linia, ispitită de plăcerea epidermică a întrupării. Dimpotrivă, este un spectacol despre performanţa artistului de a o încredinţa, linia, din nou,  ispitei închipuirii, închipuirii fără corp greu, gravitaţional.

Mai este despre înscrierea formelor într-o dimensiune nouă, etern râvnită de artiştii plastici,  timpul. „Arc rotitor” cuprinde energiile potenţiale  deprinse în singurătatea lungă a atelierului prin strângere, tragere şi rotire. . Mai departe, în termenii  aproximativi ai unei estetici baroce, despre raţiunea semnului şi fireasca lui întindere.

In "Ateneu": Ioan Văsâi, la galeriile Uniunii Artiştilor Plastici din Bacău

În mod neaşteptat, istoricii de artă fac uneori o lectură comună  pentru pictura numită  realistă şi pictorii Şcolii de la Barbizon, aceasta înseamnă aproape acelaşi context  estetic şi Gustave Courbet foarte aproape de Jean-Francois Millet. La galeriile UAP din Bacău, Ioan Văsâi a expus, după cinci ani de tăcere, grafică, pictură, colaj şi obiect cu semnificaţie plastică. Două lumi au fost participante la facerea expoziţiei, două lumi exemplare,  vechea, trecuta scenografie a satului tradiţional  de pe Tazlău şi decorul industrial, în egală masură generos de sensuri, decorul industrial al dealurilor Lucăceştilor. Amândouă şi-au răspândit spoliile haotice după recentele  implozii. Un căutător printre resturile postapocalipsei este Ioan Văsâi. Obiectele, gata făcute, sunt aduse şi, târziu, transmutate în atelier. Le sunt lărgite rănile destinului lor eroic şi arătate privitorilor bolnavi. În fapt, atelierul lui nu este altceva decât o bibliotecă imensă de cuvinte, cuvinte capabile să-şi descopere afinităţi şi să şi le rostească.

Scoarţa colată pe pânza roşie a tabloului are puterea unui prapor în alai. În ton, dar cu o octavă mai jos, pigmentul roşu este suport şi ecou corului tragic, cor pentru nobilul giulgiu.  Aleasă de cine ce ştie ce mână, rana din coasta destramată a scoarţei este singurul, suficientul accent în urzeala lucrării. La fel, compasul şi dreptarul de lemn sunt puse limpede pe pânza albastră egală. Altfel, “Pasărea de foc”, obiect cu semnificaţie plastică,  speculează  asocierea oximoronică dintre suprafaţa lisă, sigură a buteliei stingătorului de foc şi fierul tăiat abraziv de flacăra aparatului de sudură. Uriaşul pinion industrial este transformat prin resemnificare, resemnificare de factură dadaistă, în floare, firavă floare, între lucrările de grafică.

Între lucrările de grafică, câteva au acea frumuseţe pe care o poate avea linia singură, doar cercetându-se pe sine, minunându-se de strania putere pe care o are să despartă, subţire, înăuntru de afară, la fel, minunandu-se de neaşteptata întoarcere în punctul de unde a plecat.  Câteva sunt propuneri de monumente pentru locuri publice din Moineşti. Sunt forme curate, cu capacitate de vibraţie, capacitate care umple spaţiul gol alocat nu numaidecât cu formă cât cu fond oldulatoriu, musical.