Cu Ilie Boca, despre peisaj

Eu însă revin acolo, în faţa motivului

Iulian Bucur :  La vernisajul ultimei  expoziţii de peisaj, la Galeriile „Alfa” din Bacău, aţi spus, sibilinic, că „peisajul este un gând despre pictură”.

Ilie Boca:         Da, a face peisaj înseamnă să te duci cu cunoştinţele tale înspre un loc, sigur locul pre-există, dar tu îl cauţi, îl cauţi şi îl găseşti, de fapt îl găseşti în urma unei atente selecţii.

La aceasta s-ar referi ideea de „gând despre pictură”, la faptul de a fi raţional în faţa motivului.

În mare da, cauţi motivul după cum el se construieşte, după cum se aşează petele, după cum se face pictură. Eu caut şi găsesc locuri cu o anumită expresivitate.

Şi după ce l-ai găsit, continui sa selectezi…

Bineînţeles, când îl găseşti dintr-odată vii cu gândul tău şi îl organizezi.  În Italia, am fost în `74 cu bursă, mi-am notat atunci, mi-am facut schiţe, chiar acuarele, am avut şi o expoziţie acolo. Cu acele schiţe  am avenit acasă, în atelier, şi am tot lucrat din `74 şi până, hăt, încoace.

Având în minte aerul Italiei…

Recompuneam acum, acasă, făceam spectacolul plastic. Am făcut şi expoziţii cu peisaje din Italia, destul de multe.  Totuşi, într-un fel este pictura la faţa locului care poate să aibă şi nu stiu ce incidente, însă are trăirea motivului acolo, uneori acestea, trăirile, sunt chiar puternice.

In atelier , când se face după, post festum, după eveniment...

E puţin mai sec, intervin, inerent, aşezările, cunoştinţele tale despre pictură.

Tot la această ultimă expoziţie comparam peisajele făcute la Balcic şi cele făcute la Tescani. Caligrafiile erau diferite, tuşele  de la Balcic sunt curbilinii, sunt volute luminoase, pe când cele de le Tescani sunt rectilinii, atent depuse.

Tescaniului, pentru că l-am făcut din `76 de când particip la tabere de acolo, aproape an de an, îi cunosc toate reliefurile, toate motivele şi tot găsesc lucruri noi de fiecare dată, într-un an am făcut fântâni, izvoare, în alţi ani case, păduri, întotdeauna încerci. Te duci proaspăt ca şi cum ai vedea pentru prima dată lucrurile.

Balcicul este un loc care are o lumină specială şi o scenografia cu casele „printre”. Sigur că are un pitoresc, de care nu întotdeauna am vrut să profit. Adică, mă feream de pitoresc, căutam construcţia, puterea de exprimare, mă rog, mai puţin pitorescul, marea şi casele.

Cu toate astea, asupra omului asupra pictorului Ilie Boca locurile acţionează în mod esenţial câtă vreme acesta şi-a modificat şi caligrafia pensulei şi fizionomia tuşei.

Din locurile pe care le frecventez eu, Balcicul şi Kazanlâcul sunt privilegiate, am de acolo mai multe acuarele şi insemnări. Acum merg, de câţiva ani, pe malul Dunării, într-un orăsel unde fluviul e  cel mai lat, se numeşte Golubăţ, unde sunt mulţi vlahi şi Valea Timocului e aproape, e foarte frumos, Dunărea şi casele. Am de fiecare dată lucrări noi, e un loc bun de pictat.

Am fost doi ani la Sighişoara. Toate peisajele le fac vara, eu nu mă duc cu aparatul de fotografiat, alţii fac peisaj după fotografie, sigur că astfel, mai târziu, în atelier poţi face anumite sinteze. Eu însă revin acolo, în faţa motivului.

 În prezenţa martorului.

Sighişoara are o anume încărcătură, am fost şi în împrejurimi dar am pictat mai ales în oraş, case colorate, ziduri care au o anumită istorie, o anumită poveste, am mai pictat şi am aşa lucrări mai vechi, acuarele, de exemplu, de la Cluj şi unele pe care am mai intervenit după aia, de-a lungul timpului.  Fiecare lucrare are destinul ei şi se face aşa, în timp.

Am mai pictat în Finlanda dar lucrările au ramas acolo, în Cehia, dar iarăşi nu prea mi-au rămas. Vreau să zic că am făcut peisaj în permanenţă şi niciodată diferit de pictura pe care o fac în atelier, unde acumulez simboluri şi îmi creez, acolo, spectacolul plastic. Peisajul nu am încercat să-l fac altcumva, n-am încercat să fac mari modificări, sigur culorile am căutat să aibă deplină expresivitate. Eu zic că peisajul e un lucru necesar.

Atat pentru pictor cât şi pentru spectattori.

Absolut.

Nu e nici un fel de derapaj de la marea  pictură.

Sigur să faci şi peisaj si natură moartă, toate le fac cu plăcere.

Rămânând acelaşi pictor Ilie Boca.

Citeam la H.Moore: „Dimineaţa fac portetul copilului meu, apoi mă duc şi fac lucrări abstracte.”

Într-o dimineaţă, v-am văzut la Tescani, cu şevaletul şi pânzele pregătite, ați plecat fără să mai staţi mult de vorbă cu noi, de fapt, fără să pierdeţi vremea.

Plec dimineaţă seară, peisajul nu e un concediu, suntem o comunitate lucrătoare când peisajul e la îndemână.

A face peisaj înseamnă a părăsi intimitatea atelierului şi să te arăţi, în totalitate, privitorilor.

M-am obişnuit cu asta, vin oamenii, privesc şi pleacă, uneori primesc şi indicaţii, sunt şi întâmplări drăgute, oameni care te invitată în casa lor, la Tescani şi la Sighişoara.

Cum faceţi că opriţi timpul, opriţi calătoria, altfel implacabilă, a soarelui, este o întrebare cu răspuns complicat, pe care deseori mi-o pun. Pentru că un peisaj înseamnă un moment al zilei şi un spaţiu anume. Are acea unitate de care vorbesc şi anticii.

Şi pe care a explorat-o Monet foarte bine în „Catedrale”,de exemplu. Eu nu mi-am propus să fac acelaşi peisaj în mai multe diferite momente ale zilei. Încerc să mă leg de ceva, uneori poate să nu-ţi iasă nimic, pur şi simplu nu te poţi transfera acolo.

Uneori am avut impresia în faţa lucrărilor făcute la Tescani că aţi dat lumina la minimum, n-ati stins-o pentru că atunci tabloul ar fi fost negru.. Dar aţi voit să opriţi din lumină, să fiţi stăpânul acesteia, şi nu altfel.

Când vezi codrii aceia şi parcul, cu blick-urile foarte apropiate.

Codrii foarte umbroşi şi umezi.

Eu am încercat să  clădesc aceste blick-uri de lumină într-un mod ne-exuberant, să aparţină locului.

Uneori doar zidul paraclisului e singura lumină din tablou. Orizontul lucrărilor e unul ridicat.

Da, sigur, ca să ai deplină acţiunea formelor. La Tescani, au fost perioade când lucram toamna, erau culorile calde, pământurile, grădinile, pădurile, lucram în septembrie şi octombrie, anume în acest moment al anului când vara si-a consumat energia. Da, apoi și Tescaniul era mai liber atunci.

Acum, de o bucată de timp, merg în august, ziua e lungă, am timp sa meditez asupra lucrurilor, până la opt am lumină bună şi contrastele mai mari.

Cu toate acestea, în tablou, aveţi un singur contrast, un mic moment din marea compoziţie a tabloului.

Da, dacă toate ţipă, te dor ochii, ...tensiune mare, culori tari, nu e bine aşa. Eu mă simt bine în peisaj. Mă aşez în tihnă şi le fac pe toate. Nu mă grăbesc.

Reveniţi asupra lucrărilor?

Uneori da, în atelier, dar e o altă lume.Sunt locuri care au claritate şi sunt locuri unde nu prea găseşti forme, de asta şi pictorii au populat anumite locuri, Baia Mare, Mangalia, Turnu Severin, Tulcea. Acolo e o lumina specială si se facea practică în timpul Institutului. Studenţii mergeau acolo, în locuri cu apă, lumină si arhitecturi vechi,  erau în formare şi trebuiau sa vadă şi să înveţe să vadă.

Am văzut destul de mulţi tineri care vin acum la Balcic. Numai în atelier, oricât vii cu documentări noi, la un moment dat intervine un fel da manierism, de repetiţie şi e păcat pentru ca în natură găseşti mereu lucruri noi. Sigur trebuie să abstragi anumite lucruri sa faci un decupaj, ca un regizor, nu este tocmai uşor…

 Să-i oferi un drum şi privitorului, să-l conduci. Spuneaţi despre tablou că este o fereastră, fereastra presupune un context perspectival.

Da o fereastră, un cadru, eu decupez,  referitor la perspective, aplatizez, eu nu încerc să sparg cu forme care se pierd în depărtăre.

Peisajul îl văd apoi ca pe un decor, peisajul  sentimentelor, al amintirilor, al locurilor cunoscute, unde te-ai născut şi ai crescut, te întorci acolo si redestepţi stările, evenimentele timpului trecut,  de care eşti, pentru veşnicie, legat. Te simţi eliberat, trăind bucuria naturii, a locurilor pe care, într-un anumit fel,  vrei să le iei în posesie şi să oferi mai departe bucuria unui testament.

Interviu realizat ianuarie 2011