Ioan Paul al II-lea, Scrisoare catre artisti, Presa Buna, Iasi, 1999

"Scrisoarea către artişti" a lui Ioan Paul al II-lea este un text de mare frumusețe  intelectuală, bogăție de idei și eleganță literară. A apărut, la noi, la Presa Bună din Iași, în 1999 (traducerea în limba româna a pr.Anton Iștoc merită parcursă în paralel, pentru unele clarificări, cu variante în limbi de mai mare circulaţie, eventual, de pe  vatican.va).

Am rezumat că:

1. Artistul plastic ştie cine este Dumnezeu pentru ca îşi priveşte opera cu acelaşi "pathos" cu care ultimul şi-a privit creaţia.  IP II  alătură, aici insolit, logosului (adică raţiunii şi fundamentului iniţial) "pathosul" (adică pasiunea şi un fel de suferinţă, sublinierea noastră). (Cap I)

2. În text, papa este "glasul (l'interprète, în varianta franceză, nota noastră) celor mai mari artiști care și-au revărsat aici bogățiile geniului lor". Vaticanul, locul unde redactează scrisoarea, este un "adevărat scrin de capodopere, poate unic in lume". Toata această constructie metaforică trimite subliminal spre un adevăr de credință al catehismului catolic, papa este infailibil când de la Catedra lui Petru se pronunță in materie de dogmă. Trimite subliminal spre o dogmă  (introduce a treia componentă a discursului : ethosul)  şi dă textului pregnanţa adevărului copleşitor. (Cap IX)

3. "Frumuseţea este într-un anumit sens expresia vizibilă a binelui, aşa cum binele este condiţia metafizică a frumuseţii",  altfel zis:  frumosul este binele întrupat şi binele este frumosul ireductibil. (Cap III)

4. Are  două structuri consecutive: de teoria şi de istoria artei. Cea de teoria artei se argumentează pe simetria dumnezeu-artist (Cap I-IV, XIV-XVI) şi pe momentul crucial al Intrupării (Cap V-VI).  Structura de istoria artei se argumentează  în jurul marii moşteniri renascentiste a Romei (Cap VII-X) şi a legăturilor (inextricabile?) mereu reînnoibile dintre artă şi credinţă (Cap X-XIII).

5. Artistul creează, dar mai ales se creează. Mai mult, experienţele artistice "au pus amprenta de neşters (indelebilmente, în varianta italiană, nota noastră) asupra existenţei mele", spune, de la început, IP II  (Cap I-II).

6. Papa lasă lumea (pe care urma să o părăsească...) în grija artiştilor, singurii care o pot înzestra cu entuziasm (adică cu zeul dinăuntrul) lor şi "uimire" (Cap XVI).

7. Scrisoarea începe cu invocarea pathosului, adică a solidarităţii sublime dintre creator şi operă. Se încheie cu "uimirea", cea care dăruieşte spontan întrebări şi speranţe (Cap I-XVI).