In "Vitraliu", 2009: Icoana, suflet şi credinţă

Centrul pentru cultură şi arte “George Apostu” a organizat şi găzduit, de ziua Sfîntului Gheorghe, pe 23 aprilie 2009, de acum tradiţionala expoziţie - concurs “Icoana, suflet şi credinţă”. Au participat cu lucrări având tematică religioasă elevi şi de la: Liceul de Artă “George Apostu” Bacău, Liceul de artă “Margareta Sterian”, Liceul de Artă  Râmnicu-Vâlcea şi Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” Rânmicu-Vâlcea.

Juriul format din Mihai Chiuaru, Gheorghe Zărnescu, Anca Mihăilă, Sorin Petrescu (de la Rotary Club Bacău), Ioan Micu (de la Lions Club “Moldova” Bacău, Iustin Turcu (de la Lions Club “Sf. Gheorghe” Bacău)  a acordat:

- Ralucăi Ghionea, clasa a X-a, Liceul de Artă “Margareta Sterian” Buzău, Premiul Centrului de Cultură “George Apostu” Bacău;

- lui Ilie Paştiu, clasa a XII-a, Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” Râmnicu-Vâlcea, Premiul oferit de Rotary Club Bacău;

- Ştefaniei Arcip, clasa a IX-a, Liceul de Artă “George Apostu” Bacău, Premiul oferit de Lions Club “Moldova” Bacău;

- Irinei Voicu, clasa a XII-a, Liceul de Artă “George Apostu” Bacău, Premiul oferit de Lions Club “Sf. Gheorghe” Bacău;

- Florinei Hagimă, clasa a X-a, Liceul de Artă “George Apostu” Bacău, Premiul oferit de Rotary Club Bacău;

- Aidei Nicoleta Balaban,  clasa a V-a, Liceul de Artă “George Apostu” Bacău, Premiul oferit de Lions Club “Moldova” Bacău;

- Denisei Maria Şopârlă, clasa a V-a, Liceul de Artă  Râmnicu-Vâlcea, Premiul oferit de Lions Club “Sf. Gheorghe” Bacău;

- Anei-Maria Roşca, clasa a VII-a, Liceul de Artă “George Apostu” Bacău, Premiul oferit de Rotary Club Bacău;

- Yasminei Maria Tudorache, clasa a IV-a, Liceul de Artă “George Apostu” Bacău, Premiul oferit de Lions Club “Moldova” Bacău;

- lui Victor Constantin Popa, clasa a III-a, Liceul de Artă “George Apostu” Bacău, Premiul oferit de Lions Club “Sf. Gheorghe” Bacău;

Expoziţia a reunit icoane pe lemn, în buna tradiţie a culorilor de pământ şi foaie  puse de la închis spre deschis. Au fost  icoane pe sticla, amintind lumea eteroclită transilvăneană, icoane inversând paşii clasici,  A fost pânză în prapuri fluturânzi cu Sfântul Gheorghe, sfântul de la căpătâiul anului agrar, în prapuri despre care se spune că au fost  premisa marilor schimbări introduse de pictura în ulei. A fost, de la Liceul de Artă “Margareta Sterian” Buzău, hârtie şi pe suportul umil tinerii buzoieni au zugrăvit subţire “Mandylionul”.  Altfel, imperial, mozaicul a fost alcătuit tot de acestia, de buzoieni şi preţioasele tesere au desenat pentru veşnicie chipuri de basilei. În sfîrşit,  clasele de sculptură Liceul de Artă “George Apostu” Bacău  au  tăiat basoreliefuri albe, deasupra feţei, amintind sisificele eforturi ale lui Paciurea de reunire a izvoadelor de pictură bizantină şi statuarie occidentală.

“Icoana, suflet şi credinţă” înseamnă, de fapt, părtăşirea sublimă a tinerilor noştri artişti plastici la unul din cele mai frumoase capitole de  istorie a culturii şi civilizaţiei creştine, fereastra despre icoană. Icoana îşi începe, teologic, itinerariul milenar în momentul minunat al întipăririi Sfintei Feţe pe marama trimisă de Abgar, voievodul Edesei. Atunci când s-a intrebat despre adevărul icoanei, filocalicii au adus mărturie ştergarul cu Chip nefăcut-de-mână-de-om, acheiropoieton, cum a putut  zice Sfîntul Ioan Damaschinul. Li s-a mai răspuns iconoclaştilor că Întruparea Fiului a deschis porţile ferecate, în vechime,  ale Chipului. Prima  Duminică a  Ortodoxiei a pus fundament, atunci, veacurilor de artă creştină care s-au trecut până la noi, până la acesti tineri iconari. Astfel, credem, cu toată tăria, că minunatul  Chip a trecut, prin veacuri, până la noi, până aici, netulburat.

A fost netulburat, perpetuum, pentru că facerea Icoanei a însemnat aşezarea necontenită, înţeleaptă, a izvodului peste suport. “Năvoadele” ridicate au lăsat, în urmă, mereu, semnele vădite, niciodată greşelnice, ale Sfintei Feţe. Peste ele, azi,  artiştii pun proplasmele întunecate, plasmele şi, ultimele, firele subţiri de lumină. Ultimele, singure, ordonează şi fac inteligibil spaţiul icoanei, altfel utopic. Într-o, aproape postumă,  Scrisoare către artişti, teologul Karol Woytila îi aşează pe plăsmuitorii de Chip, aproape în răspărul “Republicii” lui Platon şi “Tablelor” lui Moise în strictă continuitate cu “făcătorul cerului şi al pamântului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Apoi, testamentar,  penultimul papă încredinţează lumea aceasta, pe care se pregătea, atunci, să o părăsească, inimii artiştilor, “făuritori ai frumosului”.

Elogiul nostru se indreaptă spre celelalte izvoade, în sens larg,  izvoade vii, profesorii tinerilor participanţi la  “Icoana, suflet şi credinţă”. Bunul simţ spune că nu  există deprindere artistică în afara legăturii profesor-elev. Netulburatul legământ a perpetuat, apostoliceşte, milenar adevărul, binele şi frumosul originar. Un fir porneşte din pensula evanghelistului şi pictorului Luca, pictorul Fecioarei Maria, străbate veacurile şi locurile  şi ajunge, asfel, la noi, privitorii. Perechea profesor – elev şi maestru – discipol se cuprinde de numărate ori în acest măsurabil fir. Ultima oară, spre noi, ii cuprinde, printre altii, pe Cristina Cercelaru, pe Valeriu Şuşnea şi pe Traian Stefan Boicescu, pe Ionela Lăzureanu, pe Mariana Popa şi pe Luminiţa Radu, pe Ioan Burlacu, pe Ioan Lăzureanu şi pe Aurel Stanciu şi, împreună cu ei, învăţăceii...

In "Vitraliu", 2009: Salonul de Primăvară al Artei Naive

La Muzeul de Artă Contemporană, Centrul de Cultură şi Arte „George Apostu” Bacău a deschis, în 27 martie 2009, „Salonul de Primăvară al Artei Naive”. La această ediţie, a XVIII-a, juriul format din Ilie Boca, Mariana Popa şi Daniela Gaftea a judecat lucrările artiştilor: Dumitru Ştefănescu din Brăila, Costel Bogatu din Bucureşti, Doina Moldoveanu, Ioana Gheorghiu, Ionelia Stoica, Mircea Cojocaru  şi Gheorghe Radu din Galaţi, Carmen Cătălina Aldea din comuna Bogdăneşti, judeţul Vaslui, Calistrat Robu, Costel Tănase şi Costel Iftinchi din Iaşi, Denisa Mihăilă din Timişoara, Maria Trifu din Bistriţa şi Valer Gălan din comuna Leşu, judeţul Bistriţa Năsăud, Viorica Farkaş, Vasile Popovici, Gustav Hlinka şi Doina Mariţa Hlinka din Reşiţa, Ana Bota din Aiud, judeţul Alba, Ioan Măric, Catinca Popescu, Constantina Voicu, Maria Margoş,Virginia Bârsan, Gheorghe Boancă,   Carmen Hristea, Sever Bodron şi Maria Bodron din Bacău, Salomia Andronic din comuna Răcăciuni, judeţul Bacău.

Premiul Centrului de Cultură „George Apostu” a fost acordat lui Valer Gălan din comuna Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud, cu lucrarea „Se pornesc cazanele”. Premiul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bacău a fost acordat Salomiei Andronic, cu „Lucrări de Primăvară”, din comuna Răcăciuni, judeţul Bacău. Un alt premiu oferit de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale a fost acordat lui Mircea Cojocaru, din Galaţi, cu lucrările „La Paşti” şi „La horă”.

          Artiştii de Salons ai lui Diderot lucrau un an cu gândul numai la impactul pe care lucrările lor îl vor avea la marele eveniment anual. Mai târziu, dorinţa nestrămutată a lui Édouard Manet va fi ca lucrările lui să fie primite la Salonul oficial, niciodată n-a acceptat, până la capăt, că este un impresionist şi nu un artist de Salons. Organizarea unui salon, paradoxal unul al artei naive, primavara la Bacău, ni se pare salutar şi, cu acest text, de salutat, acestea, amândouă,  în măsura cu care istoriografia oficială ignoră, de obicei,  acest fenomen artistic cu totul particular. Câtă vreme însă teoreticienii artelor nu vor răspunde definitiv la dilema: ars una?, este, cuprinzătoare, o singură artă, prin: sunt mai multe acut despărţite, câtă vreme nu vor fi ireductibil despărţite artele, putem crede cu legitimitate că Salomia Andronic, de la Răcăciuni, a pictat un an cu gândul numai la Salon.

          Ereticul împărat, Friedrich al II-lea Hohenstaufen a gândit, acum aproape un mileniu, un experiment care să vădească originaritatea limbilor pământului. A izolat de glasuri contemporane urechile unor copii nou-născuţi şi a aşteptat, răbdător, primele cuvinte ale acestora, credea că vor fi în greacă, latină sau, cel puţin, arabă, n-au fost... Pictura naivă ascunde în premizele sale o prejucată similară: existenţa unui limbaj originar al picturii, existenţa unui timp paradisiac al picturii, de presupus, preacademic. Astfel, putem crede că „naivii” sunt artiştii al căror talent ingenuu este întreg nealterat de tipul de învăţământ şi convenţii academice. Mai este nevoie doar de un regizor discret, care eventual să facă şi distribuţia, pentru acest spectacol de neorealism (numai in sensul oferit de dicţionarul de cinema!...). La Bacău, pictorul Ilie Boca şi-a asumat acest experiment.

          Prima în definirea unui ipotetic cum al  artei naive, în general,  şi lucrărilor premianţilor de la acest Salon, în special, este oroarea pentru locul gol  . Aşa numitul horror vacui al portalurilor romanice sau frica de gol care îl copleşea pe şlefuitorul de piatră medieval, care umplea grăbit spaţiile largi ale timpanelor cu fiinţe invazive şi  duhuri puţin elaborate, este aceeaşi cu  teama pictorului naiv că nu va ocupa tot câmpul propus, teama că nu va  arăta toate detaliile  si într-un fel povestea din tablou nu va avea calitatea adevărului complet. Astfel ca povestea dintr-un astfel de naiv tablou sa nu aibă cusur narativ.

Povestea  constituie ce – ul artei naive. Aceasta este de fapt diferenţa specifică, înnăuntrul marii arte. Cealaltă, pictura de tip cult se referă la sine, se reprezintă pe sine şi îşi cercetează cu nelinişte mijloacele de expresie. Pictura naivă nu are nici o astfel de problemă de autoreferenţialitate, ea doar povesteşte cu voioşie şi, dacă a putut să comunice, mediile nu mai sunt neesenţiale sau, cel puţin, neinteresante de sondat pentru pictor şi, egal, pentru privitor.

Pentru Valeriu Gălan, Mircea Cojocaru şi ceilalţi de la Salonul Artei Naive , pictura nu este decât excelentul mijloc de a reproduce, discursiv, povestea, de fapt, poveştile  anecdotice sau, mai ales, universale, triste sau, mai ales, vesele, melancolice sau, mai ales, ironice. Odată deprinsă tehnica tabloului, problemele plastice devin, cel mult, egale cu problemele narative. Astfel, convenţia uniperspectivei este abandonată, într-o manieră similară gramaticii cubiste şi vom vedea, spre a înţelege, deodată în tablou, faţa şi dosul aceluiaşi personaj burlesc. Astfel, convenţia timpului şi spaţiului unic al subiectului este destrămată în favoarea unui  realism magic, chagallian aproximativ. La fel, convenţia despre reproducerea la scară a motivelor este înlocuită de dimensionarea şi interpretarea simbolică a acestora, figură de stil de sorginte tradiţională .

Salomia Andronic istoriseşte numai cu sinceritate şi fără falsă nostalgie. Personajele ei nu au de ce să fie îmbrăcate în costume tradiţionale, costumele tradiţionale nu mai există decât în pictura naivă, crede pictoriţa de la gura Răcăcinei. Personajele ei nu sunt la horă, hora nu mai există decât în pictura naivă. Îmbrăcată în rochie de stambă, „La marginea pădurii”, desculţă, o femeie este smintită de curajul unei vulpi care i-a furat, ziua, o găină, atât, nimic strident, nimic festivist. Nu cum a fost, nu cum ar trebui să fie, nu cum i-ar place, Salomia Andronic povesteşte sincer şi firul de adevăr banal are o putere copleşitoare. Aceasta ni se pare şansa singură a picturii naive, ea trebuie să ocolească ispita falsului festivism, retorica valorilor tradiţionale pierdute şi, mai ales, dulceagul gust comun.

„Lucrările de primăvară” au prospeţimea nealterată de nici un fel de gând străin, viclean introdus în spaţiul utopic al tabloului.  Vorbeam mai sus de neorealism cinematografic şi un abil regizor, ne gândeam la alegerea Salomiei Andronic.

In "Ateneu": Dany Zărnescu – colaj, Gheorghe Zărnescu – desen şi sculptură, la Galeriile Velea

Despre folosirea focului şi apei, a luminii şi întunericului şi, mai ales, despre gâlceava dintre cald şi rece

Dany Zărnescu suprapune suporturi similare după textură şi intensitate, altfel, acromatismul negrului irizează nesfârşite calităţi de verde, de roşu şi de albastru. Sunt un fel de melisme cromatice desfăşurate cumpănit. Suporturi – hârtie – rupte, sfâşiate şi lipite se învecinează după traiectorii interne mereu verticale.

Accentul cromatic, prezent uneori, creează simetrii surprinzătoare, simetrii ce fac obiect credibil unei naraţii libere cu mulţime de cuvinte prinse în colaje aşteptând tăcute să fie rostite. Rafinament suprem, Dany Zărnescu se află în afara spectrului, undeva pe marginea universului în plină expansiune, captând  cu oglinzile negre culorile călătoare. Văd fiinţarea lucrărilor înăuntrul unei propoziţii dubitative asupra existenţei şi proprietăţii culorilor în mediul negru.

       Macularea lichidă, saturată a hârtiei controlată în atelier, alcătuirea unei arhive ideale de coduri cromatice ale negrului diferă de procedeele solare folosite de Gheorghe Zărnescu

Încă Renaşterea disputa naşterea tragică a obiectului tridimensional. Statuia se afla, ascunsă, în blocul amorf, sculptorul trebuia să îndepărteze materia pentru activarea apolinică a formei potenţiale. Era vremea când, la fel, ţăranii Romei găseau, săpând prin grădini, strălucirea greco-romană.

          Dimpotrivă, se plămădea, prin adăugarea dionisiacă a materiei, creşterea, construirea abundentă a formei era celălalt termen al disputei.

          Taxonomia focului, la Gheorghe Zărnescu, apropriază aceste două metode: îndepărtarea şi adăugarea. Focul mistuie albul lemnului. Face lumină neagră între firele secrete, nervoase, încordate şi rupte. Obiectul dedat risipei incandescente îşi leapădă straiul alunecos, luciul arde înşelător. Proba focului, prag de revelare a adevărului, o trece doar rugul care nu se mistuie. E un fel ciudat, sacerdotal, de rezolvare a eternei predicaţii: frumos este adevărul.

          Dimpotrivă, adăugarea o face prin folosirea în desen a negrului de fum. Modelarea lui senzuală, tactilă duce la un anume fel de voluptate a drumului plin, egală cu ductul păstos al pictorului. Sursa generoasă a negrului de fum descrie, la fel, voluptos, gras, traiectorii largi, complete.

          Dacă în Renaştere îndepărtarea – adăugarea erau termenii unei dispute de teoria sculpturii perfect antinomice, la Gheorghe Zărnescu e vorba, mai debrabă, de un subtil joc de cazuri particulare, e vorba de formularea unor perechi în care coexistă ierarhizat îndepărtarea – adăugarea, în care metoda îndepărtării este însoţită de o discretă adăugare şi, la fel, metoda adăugării asociată unei perceptibile îndepărtări de materie.

          Mai ales în cazul expoziţiei de la Galeriile Velea: Dany Zărnescu – colaj, Gheorghe Zărnescu – desen şi sculptură.

          Sunt inchipuiri antropomorfe, feminin senzuale, laviuri colorate aşezate pe desenul special de sculptor, şi mai mult.

          Aici, fostul bursier Herder explorează cu ironie lumea semnelor urbane. Sunt închipuite acele semne de extremă generalitate şi directeţe  necesare navigatorilor citadini: şoferi, vânzătoare la piaţă şi bande din cartier, pentru a marca teritorii şi pentru a rezolva, printr-o singură nediscursivă privire, accesul liber sau interdicţia. Abuzul referenţial – Bacăul scris de carton al lui Zărnescu e similar vagonului metropolitan al lui Basquiat – frizează paradoxul când băcăuanul înlocuieşte spray-ul cu lumânarea, sursa negrului de fum.

          În alte lucrări păstrează vizibile semnele altui navigator modern, cumpărătorul – de – produse – cu – explicaţii – pe – ambalaje. Pe ambalaje, jocul – dialog absurd al producătorului şi consumatorului este continuat de artist prin ambiguizări şi diluări al semnelor cu suprascrieri. Mai sus vorbeam de adăugare asociată unei perceptibile îndepărtări de materie, mai ales la această expoziţie, mă refeream la un moment special de modulaţie ce apare la privirea simultană a semnului egal imprimat de maşină şi pata suprascrisă de negru de fum: semnul tipărit se retrage mecanic în favoarea petei ce tinde să ocupe primul plan.

Patru tablouri exemplare si un epilog în galeriile băcăuane, Saloanele Moldovei, editia din 2004

            Vasile Tolan, Bistriţa, Fără titlu, tehnică mixtă pe pânză, 90/100

Lucrare complet denarativizată, tabloul, precum gelosul dumnezeu biblic, este ceea ce este, fără pretexte şi contexte.  Un rectangul textil, o batistă(1), se află sau este, în mod egal, aplicat în centrul compoziţiei, acolo unde relaţia parte - întreg nu poate fi decât univocă şi stabilă până la monotonie. Două benzi moebiene  circumscriu batista, rama lată(2) şi suprafaţa(3) până la batistă(1), să-i spunem, passe-partout(tot3), le numesc moebiene întrucât, având aceeaşi calitate şi cantitate vizuală cu prima(1), nu fac decît să o mărească şi micşoreze în mod serialist. Calitatea vizuală este criticabilă (bineînţeles, în sens kantian) la nivelul tuturor termenilor de atelier. Aproape tuturor. Pentru că batista, iarăşi?, mai păstrează,  igienic, fluidul vâscos de umbră cu care a fost aplicat pe suport. Pulcra sunt quae visa placent, identic cu sine ca un principiu, tabloul se deschide simultan simţurilor primare şi pluteşte în şi prin umori, aşa, deplasat din atelier şi adus la saloane ca un fals drapel de procesiune.

Sorin Nicodim, Timişoara, Zidiri obligatorii, ulei pe pânză, 162/130

Ei au încercat să dea în acest an, 2004, oricărui  eveniment strălucitor culoarea celor 500 de ani de la etc. Nici Saloanele Moldovei nu au scăpat de propunerea ca artiştii plastici să se inspire din viaţa, opera şi moartea. Ciudat, nici un nume mare n-a purces la închipuirea scenelor de luptă sau de adunări cu plăieşi sau de apus de soare. Sau Ei sunt în afara întâmplărilor vizuale actuale, sau artiştii sunt insensibili  la asemenea  momente de mare atitudine şi emoţie naţională. Sau poate s-au inspirat şi nu au văzut Direcţia, care a premiat  un Ştefan clasic cu coroană ( semnat de Sorin Nicodim), pe când, cu înfrigurare, aşteptau şi alţi concurenţi premiul. Un  exemplu e lucrarea tânărului basarabean Vladimir Us (care, totuşi, a luat premiul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, adevărat chilipir pentru această instituţie care devine astfel    proprietara unei opere a cărei costuri de execuţie nu au depăşit 8 lei moldoveneşti), ei bine, lucrarea lui Us – panoplie de pagini xeroxate din propriul paşaport – după ce că are toate dimensiunile frumuseţii tomiste, se şi apropie cel mai mult de idealul damaschinian al imaginii sacre, acela de a fi acheiropoietos (nefăcut de mâna omului).

Vladimir Us, Chişinău, Stare de comunicare (18 foi), hărtie, imprimare,18x29/20

Făcută integral din înlocuitori, lucrarea, ,,panoplie de pagini xeroxate din propriul paşaport”, permite o multitudine de căi de lectură. Panotarea în ordine crescătoare a paginilor nu împiedică elaborarea facilă de geometrii secrete. Oglinda plană a construirii unui personaj – Vladimir Us – suportă cu uşurinţă spaţii convexe ce anamorfozează anumite etape (vizele Schengen, de exemplu). Actul de identitate  copiat continuă cearta dintre nominalişti şi realişti, în mod ironic, tabloul este o copie a copiei unei realităţi, sau poate este o realitate nominativă exemplificată, sau poate, în sfârşit, contrar logicii, o realitate începe să ofere, fără oprire, copii identice. Tot contrar logicii şi obiceiului, încep să văd tabloul ca pe un nesfârşit izvor de har şi coerenţă.

Igor Svernei, Chişinău, Păsări acerbe, ulei pe pânză, 200,3/105,7

Ducturi egale, abrupt întrerupte; Secundare: orange, galben indian, violet, verde, aşezate direct din tubul de culoare; ecrane acromatice albe şi gri-albastre, construct bidimensional bazat coagularea polifonică a culorilor secundare, ecouri ameliorate de tensiuni bipolare; vaga amintire a lui Matisse; stare de extremă picturalitate; superficialitate benignă; de manu depersonalizare.

 Retorică preţioasă a contextului perspectival albertian, piramida vizuală se defragmentează în timpi cinematografici seducători. Absolvent al  Institutului de Stat al Artelor Chişinău, Catedra Tapiserie, Igor Svernei regizează bine efectul însăilărilor, vecinătăţilor inedite, rapelurilor neaşteptate, calităţilor tactile.

Şi un epilog

Sunt  patru sute de lucrări în patru spaţii expoziţionale. Un veritabil-anume? manual insuficient de artă contemporană,...

In "Vitraliu": Continue, Saloanele Moldovei XIX

Noi credem că de la început, adică de la începutul anilor ’90, rostul „Saloanelor Moldovei” a fost să construiască un mit, un mit fondator al cincilea, ni se pare, un mit construit prin ilustrarea, anuală, a unităţii culturale a două spaţii geografic şi istoric distincte, spaţiile de dincoace şi de dincolo de Prut, un mit care să fondeze ideea unei singure arte.
Astfel, ars una s-a ilustrat, de la început, prin juxtapuneri exemplificante, în expoziţii, ale operelor diverse, juxtapuneri care au reflectat, cu legitimitate, atunci, simetriile colective. Şi credem că nu erau altceva decât dimensiunile formale, caracteristice operelor de artă, cele care grăiau mai mult, uneori mai bine şi în locul artiştilor. Au fost dimensiuni formale alăturate, menite să mărturisească alegoria mitului fondator, spunem din nou, unitatea de formă şi fond a două şcoli.
A mai apărut, în mod firesc, aproape sincronă, o altă abordare a „Saloanelor...”, o abordare care n-a ţinut seamă de iminenta, cum părea câteodată, dispariţie a graniţei de pe Prut. Acest al doilea tip de abordare a fost, mai degrabă, de citit în cuvintele criticilor de artă scrise în frumoasele cataloage editate la fiecare din cele 19 ediţii. Prefeţele acestea fac, citim, apologia participării acut individuale a artistilor, de aici şi de acolo, la fenomenul Saloanelor.
Şi credem că acest al doilea tip de abordare, nicicum angajat, a perpetuat interesul următoarelor generaţii (în 19 ani putem vorbi de generaţii deja). Astfel, s-a construit o nouă motivaţie pentru mai tinerii artişti români şi basarabeni, interes viu, dublat, la ultimii, de dorinţa legitimă de afirmare artistică în spaţiul mare românesc.
În 11 aprilie 2009, prin intermediul poştei electronice, UAP din Republica Moldova ne-a trimis „Declaraţia UAP RM asupra evoluţiei evenimentelor la zi”. Un act care acuza dur „vârful piramidei puterii de stat” de lezarea „drepturilor noastre de cetăţeni ai ţării: de a călători, de a comunica, de a participa la schimburi interculturale, absolut indispensabile creatorului artistic. În consecinţă, Republica Moldova alunecă pe panta involuţiei de existenţă ca stat democrat bazat pe normele legii.” Mai departe, continua: „Cerem încetarea dezbinării Republicii Moldova pe criterii ideologice, etnice, sociale şi întronarea în societate a diferitor fobii, inclusiv românofobia (subl.n.).” Reamintim că, după alegerile şi contestarea lor violentă, la 11 aprilie tineri protestatari basarabeni se aflau încă în arestul miliţiei moldoveneşti iar Vladimir Voronin considera, atunci, statul român organizatorul evenimentelor extreme de la Chişinău.
Gestul instituţionalizat al artiştilor de dincolo de Prut ni s-a părut plin de curaj şi am văzut, la ceas de restrişte, în el poziţia reală a „UAP RM” faţă de dorita agregare a celor două spaţii de dincoace şi de dincolo de Prut. Poziţia reală a UAP din România faţă de acelasi vis se vede răsfoind arhivele de proiecte şi expoziţii ale galeriilor din Chişinău. Statistic, pe parcursul a trei ani, 2007, 2008 şi 2009, cu excepţia „Saloanelor Moldovei” şi a unor firave manifestări legate de Ziua Naţională, prezenţa românească este absolut derizorie. În aceşti ultimi trei ani, nici un artist român important nu a avut o personală la Chisinău, nu îl socotim aici pe Mihai Chiuaru, care a avut în anul 2008 o impresionantă participare personală dar într-o secţiune specială a Saloanelor.
Situţia stranie la care ne referim nu s-a datorat, niciodată, unor ipotetice porţi închise la galeriile din Chişinău, vă reamintim, UAP RM a acuzat făţiş „vârful piramidei puterii de stat” de românofobie. Nu, situatia s-a datorat numai dezinteresului, dezinteres al artiştilor şi instituţiilor româneşti pentru un loc, loc altfel clamat ca important în geografia noastră spirituală.. Mai mult, premiul care însemna participarea unui artist basarabean în tabăra de la Tescani nu se mai acordă, astfel că paritatea care era între numărul premiilor acordate de instituţiile româneşti şi cele basarabene nu mai există.
Paradoxal, tot în statistici nu îi găsim pe acei mulţi artişti basarabeni care au traversat Prutul încă din timpul liceului, au urmat şcoli superioare de artă şi se naturalizează în Bucureşti, Cluj şi Iaşi, de exemplu. Ştim, din nefericire universităţile de artă româneşti nu participă în nici un fel la promovarea „Saloanelor...”.
Din fericire îi avem, în expoziţii, pe ceilalţi tineri artişti basarabeni, foarte talentaţi şi foarte şcoliţi. Mai mult, călătoresc şi expun cu egal interes în Europa şi spaţiul ex-sovietic, spaţiu care nu mai e demult prejudecata noastră despre încremenirea în realismul socialist. Putem presupune că, în câţiva ani, „Saloanele Moldovei” se vor transforma într-o expoziţie mai ales a acestor tineri, cei mai buni artişti basarabeni. Bacăul nu va avea decât de câştigat din ipostaza de singur indicator (românesc) al acestei generaţii.
Clamarea dreptului de a călători din „Declaraţia...” din aprilie a fost premonitorie, în august, din cauza vizelor, jumătatea românească de juriu nu a putut trece Prutul, astfel că Tudor Zbârnea, Dumitru Bolboceanu, Oleg Cojocaru, Ion Daghi, Ioan Grecu, Ghenadie Jalbă, Ludmila Toma, Mihai Ţăruş, Valeriu Vânaga, toţi din Republica Moldova, s-au constituit în juriu şi i-au premiat pe:
Sergiu Cuciuc, din Chişinău, pentru Deal-vale cu Premiul acordat de Departamentul pentru Relatiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe;
Ilie Boca, din Bacău, pentru Palimpsest cu Premiul acordat de Ministerul Culturii şi Turismului al Republicii Moldova;
Elena Lupaşcu, din Moineşti, pentru Tunet cu Premiul acordat de Muzeul National de Artă al Moldovei;
Tudor Cataragă, din Chişinău, pentru Portal spre Ţara Soarelui-Răsare. Omagiu lui Isamu Noghuchi cu Premiul acordat de Consiliul Judeţean Bacău;
Dany Madlen Zărnescu, din Bacău, pentru Motiv cu Premiul acordat de primăria Municipiului Chişinău;
Carmen Poenaru, din Bacău, pentru Rupestră I cu Premiul Mihai Grecu, acordat de Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Moldova;
Petru Jireghea, din Chişinău, pentru Paştele Blajinilor cu Premiul acordat de Complexul Muzeal Iulian Antonescu, Bacău;
Edward Constandache, din Galaţi, pentru Cămaşă cu Premiul acordat de Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” Chişinău;
Maya Serbinov-Keptenaru, din Chişinău, pentru Olăneşti. Strada Largă cu Premiul acordat de Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu” Bacau.

Formula expoziţiei şi oamenii din jurul ei au facut ca instituţia “Saloanele Moldovei” sa funcţioneze, fără reproş, 19 ani. “Saloanele Moldovei”, la Chişinău şi Bacău, şi-au asumat două decenii de ilustrare eroică a unei idei. Unei idei pentru care sunt din ce în ce mai singuri, azi, în peisajul mare românesc, artiştii plastici, ei singurii care mai pot crede în întruparea unei utopii.

In "Vitraliu" Daniela Frumuşeanu, o carte şi o expoziţie

O carte

“Batik de la tradiţie la experimentul modern” a apărut la editura Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, Editura Unarte, în anul 2009. Daniela Frumuşeanu, autoarea cărţii, este lector universitar doctor la Facultatea de Arte Decorative şi Design a acestei universităţi. Mai întâi, spunem este o carte frumoasă despre artă, o carte bogat ilustrată şi ilustraţiile atent compuse cu textul.
Este o carte frumoasă despre artă, de fapt despre una din speciile imprimeriei, specie rar cunoscută profanilor, batik-ul. Dintre mai multele definiţii decelabile în paginile cărţii am ales-o pe cea din “Cuvânt înainte”: “batik este un cuvânt indonezian care indică imprimarea cu rezervă de ceară pe suport de bumbac sau de mătase naturală”. Tot aici autoarea sugerează direcţiile importante ale cărţii: „cunoştinţele teoretice şi practice referitoare la posibilităţile de transpunere ale unui proiect batik”.
„Şi practice”, pentru că Batik este o carte din care răzbate parfumul ateliereului unde s-au făcut toate experimentele. Acestea în virtutea dimensiunii experimentale pentru care optează artele în general şi, ni se pare privind ilustraţiile cărţii, Daniela Frumuşeanu în special. Răzbate simţurilor parfumul înţepător al băilor de culoare şi al cerii fierbinţi.
Arhitectura cărţii arată un tip de parcurs initiatic. După pagini introductive de estetică scrise de dr. Gheorghe Achiţei şi dr. Doina Işfănoni, după ce autoarea multumeşte chiar studentelor cu care a colaborat, începe călătoria.
O călătorie în locuri absolut exotice căci spune autoarea „Cel mai faimos atelier de batik care a existat vreodată (şi care continuă să existe) este negreşit Oey Tjoen din Kedungwuni, o suburbie a Pekalonganului”. În timp, parcurge miile de ani până la Plinius şi prin cronicile chinezeşti până 518, când „prinţul Bali Boten a trimis soli în China, care au adus în dar conducatorilor chinezi, un frumos veşmânt de bumbac.” Cuvintele devin noi şi de neînţeles: Plangi, Tritik, Ikat. Personajele sunt prinţese misterioase şi rakyat, adică poporul. Apoi cartea descrie, în amănunt, cazurile particulare de batik.
Astfel că „Batik...” reia, în spirit, tratatele lui Cennino Cennini şi Dionisie din Furna şi aş spune şi în slovă, căci ceva din tonul înţelept şi sfătos al primilor a supravieţuit şi în cartea Danielei Frumuşeanu. Sfârşitul îl aflăm înapoi, acasă, în oul nostru încondeiat care, anistoric, foloseşte aceeaşi tehnică decorativă.
Cartea slujeşte poate elevilor şi studentilor de la Arte, poate artistilor plastici. Noi am văzut, aici, acea carte de călatorii scumpă vechilor navigatori, mai scumpă şi mai trebuitoare decât orice hartă, o carte care singură te duce în locurile de poveste din Orient. A fost o carte căreia a trebuit să ne încredinţăm aproape hipnotic şi am mulţumit că autoarea a fost înaintea noastră în îndepărtatul şi fabulosul loc unde noi poate nu vom mai ajunge niciodată.
Apoi am citit cartea ca pe un jurnal, ca pe un jurnal alchimic şi ne-a plăcut să o vedem, în filigranul preţios al hârtiei, pe Daniela Frumuşeanu înconjurată de studentele ei, atelierele igrasioase de imprimierie sunt încă, prin excelenţa, spaţii ale femeilor. Ne-a plăcut să descoperim, în spatele rândurilor concis şi grav redactate câteodată, notările egale sau pline de pasiune din caietul de experimente zilnice şi colective întâmplate în atelierul de imprimerie şi tot printr-un procedeu secret de sublimare alchimica din acelaşi caiet ros de acizi să zărim naşterea acestei carţi.

Şi o expoziţie

La Muzeul de Artă Contemporană al Centrului Internaţional de Cultură şi Arte "George Apostu", simultan cu prezentarea cărţii mai sus descrise, s-a deschis expoziţia Danielei Frumuşeanu, numită de artă decorativă, "Trepte de lumină". Expoziţie a cuprins lucrări de artă textilă,
În urmă cu 800 de ani, pe când scolastica înălţa edificii gotice, un biet călugăraş, un poet din Assisi scria "Imn către fratele soare şi sora luna". Un poem aproape pâgăn, care înzestra cu suflet toate cele văzute, se aşeza în răspărul sumelor raţiunii. Pentru Daniela Frumuşeanu faptul de a crea conţine, vedem în lucrări, un gest cu semnificaţie animistă şi, egal, un gând de descoperire şi apoi însufleţire panteistă a lumii, a lumilor toate minerale, vegetale şi animale, de exemplu. Şi ni se par simetrice cele două , poemul şi expoziţia de la „Centru...”.
Nicidecum manierism de tip "arte povera", elemente ale lumilor toate se rânduiesc, aici, periodic. Printr-o intuiţie a calităţilor, aproape onirică, artista suprapune valenţele lor secrete şi egale. Altfel, intelectual, elementele, aceste elemente prime, alcătuiesc o tablă armonică de vecinătăţi şi suprapuneri.
Uneori, împotriva unei ipotetice destrămări a construcţiei, Daniela Frumuşeanu îşi dematerializează elementele invocate, discret şi niciodată complet. Spunem împotriva destrămării construcţiei, pentru că, deşi creaţii ale apei şi arsurii focului, lucrările acestea sunt fiinţe luminoase ale văzduhului. Pe pământ, unde şi din ce sunt zămislite, complet neputincioase şi negrăitoare, se încheagă plutirii, acolo, sus. Sunt, iată, închegate. Alterarea materiei atentă, incompletă, sugerează privirii un echilibru straniu al plutirii. O aură vâscoasă cuprinde pânzele tremurătoare. Praporii aceştia ai noştri, ai privitorilor, acum, umflaţi de lumină au nota rară a armoniei care devine senzaţie, senzaţie fizic perceptibilă.
Uneltele autoarei sunt focul, apa şi vântul mişcător şi acestea aţâţate asupra tinei eterne a pământului. Elemente ale lumilor, pământurile de culori şi sonuri diferite şi pământurile de diferite texturi şi parfumuri sunt spălate, uscate şi arse. Spălate, uscate şi arse, le resedimentează, lăsând vederii sensurile noi. Cu grijă, le notează, folosind cuvintele dragi artelor decorative: succesiune(a zilelor"), ritm(ul zilelor"), trepte (de lumină"), înveliş(ul gândurilor"). În răspărul unei prejudecăţi care spune despre arta decorativă că este preocupată numai de asocierea unui conţinut explicit de idei exclusiv plastice, Daniela Frumuşeanu îşi numeşte lucrările. Şi le numeşte folosind un anume tipar, tipar în care subiectul vine , într-adevăr, din glosarul artelor decorative, dar acesta, subiectul, este mereu atribuit. Este atribuit zilei, luminii, gândurilor, focului, adică eternelor locuri încă de cercetat.
Spun „Metamorfozele” ovidiene despre Pygmalion că i-a implorat pe zei să-i însufleţească marmura Afroditei pe care tocmai o terminase şi voia, cu gelozie, să-şi păstreze sieşi trupul frumos pe care tocmai îl tăiase în piatra strălucitoare. Când opera este expusă ea deja nu mai aparţine în nici un fel autorului. Începe singură să-şi asume propriul destin artistic. Astfel, pe lângă adevărată, bună şi frumosă (clasicele note ale operei), operei de artă i se mai cere să fie, cu necesitate, liberă. Ne va aparţine şi va supravieţui, caleidoscopic, sub o mie de chipuri.