In "Vitraliu", 2009: Salonul de Primăvară al Artei Naive

La Muzeul de Artă Contemporană, Centrul de Cultură şi Arte „George Apostu” Bacău a deschis, în 27 martie 2009, „Salonul de Primăvară al Artei Naive”. La această ediţie, a XVIII-a, juriul format din Ilie Boca, Mariana Popa şi Daniela Gaftea a judecat lucrările artiştilor: Dumitru Ştefănescu din Brăila, Costel Bogatu din Bucureşti, Doina Moldoveanu, Ioana Gheorghiu, Ionelia Stoica, Mircea Cojocaru  şi Gheorghe Radu din Galaţi, Carmen Cătălina Aldea din comuna Bogdăneşti, judeţul Vaslui, Calistrat Robu, Costel Tănase şi Costel Iftinchi din Iaşi, Denisa Mihăilă din Timişoara, Maria Trifu din Bistriţa şi Valer Gălan din comuna Leşu, judeţul Bistriţa Năsăud, Viorica Farkaş, Vasile Popovici, Gustav Hlinka şi Doina Mariţa Hlinka din Reşiţa, Ana Bota din Aiud, judeţul Alba, Ioan Măric, Catinca Popescu, Constantina Voicu, Maria Margoş,Virginia Bârsan, Gheorghe Boancă,   Carmen Hristea, Sever Bodron şi Maria Bodron din Bacău, Salomia Andronic din comuna Răcăciuni, judeţul Bacău.

Premiul Centrului de Cultură „George Apostu” a fost acordat lui Valer Gălan din comuna Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud, cu lucrarea „Se pornesc cazanele”. Premiul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bacău a fost acordat Salomiei Andronic, cu „Lucrări de Primăvară”, din comuna Răcăciuni, judeţul Bacău. Un alt premiu oferit de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale a fost acordat lui Mircea Cojocaru, din Galaţi, cu lucrările „La Paşti” şi „La horă”.

          Artiştii de Salons ai lui Diderot lucrau un an cu gândul numai la impactul pe care lucrările lor îl vor avea la marele eveniment anual. Mai târziu, dorinţa nestrămutată a lui Édouard Manet va fi ca lucrările lui să fie primite la Salonul oficial, niciodată n-a acceptat, până la capăt, că este un impresionist şi nu un artist de Salons. Organizarea unui salon, paradoxal unul al artei naive, primavara la Bacău, ni se pare salutar şi, cu acest text, de salutat, acestea, amândouă,  în măsura cu care istoriografia oficială ignoră, de obicei,  acest fenomen artistic cu totul particular. Câtă vreme însă teoreticienii artelor nu vor răspunde definitiv la dilema: ars una?, este, cuprinzătoare, o singură artă, prin: sunt mai multe acut despărţite, câtă vreme nu vor fi ireductibil despărţite artele, putem crede cu legitimitate că Salomia Andronic, de la Răcăciuni, a pictat un an cu gândul numai la Salon.

          Ereticul împărat, Friedrich al II-lea Hohenstaufen a gândit, acum aproape un mileniu, un experiment care să vădească originaritatea limbilor pământului. A izolat de glasuri contemporane urechile unor copii nou-născuţi şi a aşteptat, răbdător, primele cuvinte ale acestora, credea că vor fi în greacă, latină sau, cel puţin, arabă, n-au fost... Pictura naivă ascunde în premizele sale o prejucată similară: existenţa unui limbaj originar al picturii, existenţa unui timp paradisiac al picturii, de presupus, preacademic. Astfel, putem crede că „naivii” sunt artiştii al căror talent ingenuu este întreg nealterat de tipul de învăţământ şi convenţii academice. Mai este nevoie doar de un regizor discret, care eventual să facă şi distribuţia, pentru acest spectacol de neorealism (numai in sensul oferit de dicţionarul de cinema!...). La Bacău, pictorul Ilie Boca şi-a asumat acest experiment.

          Prima în definirea unui ipotetic cum al  artei naive, în general,  şi lucrărilor premianţilor de la acest Salon, în special, este oroarea pentru locul gol  . Aşa numitul horror vacui al portalurilor romanice sau frica de gol care îl copleşea pe şlefuitorul de piatră medieval, care umplea grăbit spaţiile largi ale timpanelor cu fiinţe invazive şi  duhuri puţin elaborate, este aceeaşi cu  teama pictorului naiv că nu va ocupa tot câmpul propus, teama că nu va  arăta toate detaliile  si într-un fel povestea din tablou nu va avea calitatea adevărului complet. Astfel ca povestea dintr-un astfel de naiv tablou sa nu aibă cusur narativ.

Povestea  constituie ce – ul artei naive. Aceasta este de fapt diferenţa specifică, înnăuntrul marii arte. Cealaltă, pictura de tip cult se referă la sine, se reprezintă pe sine şi îşi cercetează cu nelinişte mijloacele de expresie. Pictura naivă nu are nici o astfel de problemă de autoreferenţialitate, ea doar povesteşte cu voioşie şi, dacă a putut să comunice, mediile nu mai sunt neesenţiale sau, cel puţin, neinteresante de sondat pentru pictor şi, egal, pentru privitor.

Pentru Valeriu Gălan, Mircea Cojocaru şi ceilalţi de la Salonul Artei Naive , pictura nu este decât excelentul mijloc de a reproduce, discursiv, povestea, de fapt, poveştile  anecdotice sau, mai ales, universale, triste sau, mai ales, vesele, melancolice sau, mai ales, ironice. Odată deprinsă tehnica tabloului, problemele plastice devin, cel mult, egale cu problemele narative. Astfel, convenţia uniperspectivei este abandonată, într-o manieră similară gramaticii cubiste şi vom vedea, spre a înţelege, deodată în tablou, faţa şi dosul aceluiaşi personaj burlesc. Astfel, convenţia timpului şi spaţiului unic al subiectului este destrămată în favoarea unui  realism magic, chagallian aproximativ. La fel, convenţia despre reproducerea la scară a motivelor este înlocuită de dimensionarea şi interpretarea simbolică a acestora, figură de stil de sorginte tradiţională .

Salomia Andronic istoriseşte numai cu sinceritate şi fără falsă nostalgie. Personajele ei nu au de ce să fie îmbrăcate în costume tradiţionale, costumele tradiţionale nu mai există decât în pictura naivă, crede pictoriţa de la gura Răcăcinei. Personajele ei nu sunt la horă, hora nu mai există decât în pictura naivă. Îmbrăcată în rochie de stambă, „La marginea pădurii”, desculţă, o femeie este smintită de curajul unei vulpi care i-a furat, ziua, o găină, atât, nimic strident, nimic festivist. Nu cum a fost, nu cum ar trebui să fie, nu cum i-ar place, Salomia Andronic povesteşte sincer şi firul de adevăr banal are o putere copleşitoare. Aceasta ni se pare şansa singură a picturii naive, ea trebuie să ocolească ispita falsului festivism, retorica valorilor tradiţionale pierdute şi, mai ales, dulceagul gust comun.

„Lucrările de primăvară” au prospeţimea nealterată de nici un fel de gând străin, viclean introdus în spaţiul utopic al tabloului.  Vorbeam mai sus de neorealism cinematografic şi un abil regizor, ne gândeam la alegerea Salomiei Andronic.