O carte
“Batik de la tradiţie la experimentul modern” a apărut la editura Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, Editura Unarte, în anul 2009. Daniela Frumuşeanu, autoarea cărţii, este lector universitar doctor la Facultatea de Arte Decorative şi Design a acestei universităţi. Mai întâi, spunem este o carte frumoasă despre artă, o carte bogat ilustrată şi ilustraţiile atent compuse cu textul.
Este o carte frumoasă despre artă, de fapt despre una din speciile imprimeriei, specie rar cunoscută profanilor, batik-ul. Dintre mai multele definiţii decelabile în paginile cărţii am ales-o pe cea din “Cuvânt înainte”: “batik este un cuvânt indonezian care indică imprimarea cu rezervă de ceară pe suport de bumbac sau de mătase naturală”. Tot aici autoarea sugerează direcţiile importante ale cărţii: „cunoştinţele teoretice şi practice referitoare la posibilităţile de transpunere ale unui proiect batik”.
„Şi practice”, pentru că Batik este o carte din care răzbate parfumul ateliereului unde s-au făcut toate experimentele. Acestea în virtutea dimensiunii experimentale pentru care optează artele în general şi, ni se pare privind ilustraţiile cărţii, Daniela Frumuşeanu în special. Răzbate simţurilor parfumul înţepător al băilor de culoare şi al cerii fierbinţi.
Arhitectura cărţii arată un tip de parcurs initiatic. După pagini introductive de estetică scrise de dr. Gheorghe Achiţei şi dr. Doina Işfănoni, după ce autoarea multumeşte chiar studentelor cu care a colaborat, începe călătoria.
O călătorie în locuri absolut exotice căci spune autoarea „Cel mai faimos atelier de batik care a existat vreodată (şi care continuă să existe) este negreşit Oey Tjoen din Kedungwuni, o suburbie a Pekalonganului”. În timp, parcurge miile de ani până la Plinius şi prin cronicile chinezeşti până 518, când „prinţul Bali Boten a trimis soli în China, care au adus în dar conducatorilor chinezi, un frumos veşmânt de bumbac.” Cuvintele devin noi şi de neînţeles: Plangi, Tritik, Ikat. Personajele sunt prinţese misterioase şi rakyat, adică poporul. Apoi cartea descrie, în amănunt, cazurile particulare de batik.
Astfel că „Batik...” reia, în spirit, tratatele lui Cennino Cennini şi Dionisie din Furna şi aş spune şi în slovă, căci ceva din tonul înţelept şi sfătos al primilor a supravieţuit şi în cartea Danielei Frumuşeanu. Sfârşitul îl aflăm înapoi, acasă, în oul nostru încondeiat care, anistoric, foloseşte aceeaşi tehnică decorativă.
Cartea slujeşte poate elevilor şi studentilor de la Arte, poate artistilor plastici. Noi am văzut, aici, acea carte de călatorii scumpă vechilor navigatori, mai scumpă şi mai trebuitoare decât orice hartă, o carte care singură te duce în locurile de poveste din Orient. A fost o carte căreia a trebuit să ne încredinţăm aproape hipnotic şi am mulţumit că autoarea a fost înaintea noastră în îndepărtatul şi fabulosul loc unde noi poate nu vom mai ajunge niciodată.
Apoi am citit cartea ca pe un jurnal, ca pe un jurnal alchimic şi ne-a plăcut să o vedem, în filigranul preţios al hârtiei, pe Daniela Frumuşeanu înconjurată de studentele ei, atelierele igrasioase de imprimierie sunt încă, prin excelenţa, spaţii ale femeilor. Ne-a plăcut să descoperim, în spatele rândurilor concis şi grav redactate câteodată, notările egale sau pline de pasiune din caietul de experimente zilnice şi colective întâmplate în atelierul de imprimerie şi tot printr-un procedeu secret de sublimare alchimica din acelaşi caiet ros de acizi să zărim naşterea acestei carţi.
Şi o expoziţie
La Muzeul de Artă Contemporană al Centrului Internaţional de Cultură şi Arte "George Apostu", simultan cu prezentarea cărţii mai sus descrise, s-a deschis expoziţia Danielei Frumuşeanu, numită de artă decorativă, "Trepte de lumină". Expoziţie a cuprins lucrări de artă textilă,
În urmă cu 800 de ani, pe când scolastica înălţa edificii gotice, un biet călugăraş, un poet din Assisi scria "Imn către fratele soare şi sora luna". Un poem aproape pâgăn, care înzestra cu suflet toate cele văzute, se aşeza în răspărul sumelor raţiunii. Pentru Daniela Frumuşeanu faptul de a crea conţine, vedem în lucrări, un gest cu semnificaţie animistă şi, egal, un gând de descoperire şi apoi însufleţire panteistă a lumii, a lumilor toate minerale, vegetale şi animale, de exemplu. Şi ni se par simetrice cele două , poemul şi expoziţia de la „Centru...”.
Nicidecum manierism de tip "arte povera", elemente ale lumilor toate se rânduiesc, aici, periodic. Printr-o intuiţie a calităţilor, aproape onirică, artista suprapune valenţele lor secrete şi egale. Altfel, intelectual, elementele, aceste elemente prime, alcătuiesc o tablă armonică de vecinătăţi şi suprapuneri.
Uneori, împotriva unei ipotetice destrămări a construcţiei, Daniela Frumuşeanu îşi dematerializează elementele invocate, discret şi niciodată complet. Spunem împotriva destrămării construcţiei, pentru că, deşi creaţii ale apei şi arsurii focului, lucrările acestea sunt fiinţe luminoase ale văzduhului. Pe pământ, unde şi din ce sunt zămislite, complet neputincioase şi negrăitoare, se încheagă plutirii, acolo, sus. Sunt, iată, închegate. Alterarea materiei atentă, incompletă, sugerează privirii un echilibru straniu al plutirii. O aură vâscoasă cuprinde pânzele tremurătoare. Praporii aceştia ai noştri, ai privitorilor, acum, umflaţi de lumină au nota rară a armoniei care devine senzaţie, senzaţie fizic perceptibilă.
Uneltele autoarei sunt focul, apa şi vântul mişcător şi acestea aţâţate asupra tinei eterne a pământului. Elemente ale lumilor, pământurile de culori şi sonuri diferite şi pământurile de diferite texturi şi parfumuri sunt spălate, uscate şi arse. Spălate, uscate şi arse, le resedimentează, lăsând vederii sensurile noi. Cu grijă, le notează, folosind cuvintele dragi artelor decorative: succesiune(a zilelor"), ritm(ul zilelor"), trepte (de lumină"), înveliş(ul gândurilor"). În răspărul unei prejudecăţi care spune despre arta decorativă că este preocupată numai de asocierea unui conţinut explicit de idei exclusiv plastice, Daniela Frumuşeanu îşi numeşte lucrările. Şi le numeşte folosind un anume tipar, tipar în care subiectul vine , într-adevăr, din glosarul artelor decorative, dar acesta, subiectul, este mereu atribuit. Este atribuit zilei, luminii, gândurilor, focului, adică eternelor locuri încă de cercetat.
Spun „Metamorfozele” ovidiene despre Pygmalion că i-a implorat pe zei să-i însufleţească marmura Afroditei pe care tocmai o terminase şi voia, cu gelozie, să-şi păstreze sieşi trupul frumos pe care tocmai îl tăiase în piatra strălucitoare. Când opera este expusă ea deja nu mai aparţine în nici un fel autorului. Începe singură să-şi asume propriul destin artistic. Astfel, pe lângă adevărată, bună şi frumosă (clasicele note ale operei), operei de artă i se mai cere să fie, cu necesitate, liberă. Ne va aparţine şi va supravieţui, caleidoscopic, sub o mie de chipuri.
“Batik de la tradiţie la experimentul modern” a apărut la editura Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, Editura Unarte, în anul 2009. Daniela Frumuşeanu, autoarea cărţii, este lector universitar doctor la Facultatea de Arte Decorative şi Design a acestei universităţi. Mai întâi, spunem este o carte frumoasă despre artă, o carte bogat ilustrată şi ilustraţiile atent compuse cu textul.
Este o carte frumoasă despre artă, de fapt despre una din speciile imprimeriei, specie rar cunoscută profanilor, batik-ul. Dintre mai multele definiţii decelabile în paginile cărţii am ales-o pe cea din “Cuvânt înainte”: “batik este un cuvânt indonezian care indică imprimarea cu rezervă de ceară pe suport de bumbac sau de mătase naturală”. Tot aici autoarea sugerează direcţiile importante ale cărţii: „cunoştinţele teoretice şi practice referitoare la posibilităţile de transpunere ale unui proiect batik”.
„Şi practice”, pentru că Batik este o carte din care răzbate parfumul ateliereului unde s-au făcut toate experimentele. Acestea în virtutea dimensiunii experimentale pentru care optează artele în general şi, ni se pare privind ilustraţiile cărţii, Daniela Frumuşeanu în special. Răzbate simţurilor parfumul înţepător al băilor de culoare şi al cerii fierbinţi.
Arhitectura cărţii arată un tip de parcurs initiatic. După pagini introductive de estetică scrise de dr. Gheorghe Achiţei şi dr. Doina Işfănoni, după ce autoarea multumeşte chiar studentelor cu care a colaborat, începe călătoria.
O călătorie în locuri absolut exotice căci spune autoarea „Cel mai faimos atelier de batik care a existat vreodată (şi care continuă să existe) este negreşit Oey Tjoen din Kedungwuni, o suburbie a Pekalonganului”. În timp, parcurge miile de ani până la Plinius şi prin cronicile chinezeşti până 518, când „prinţul Bali Boten a trimis soli în China, care au adus în dar conducatorilor chinezi, un frumos veşmânt de bumbac.” Cuvintele devin noi şi de neînţeles: Plangi, Tritik, Ikat. Personajele sunt prinţese misterioase şi rakyat, adică poporul. Apoi cartea descrie, în amănunt, cazurile particulare de batik.
Astfel că „Batik...” reia, în spirit, tratatele lui Cennino Cennini şi Dionisie din Furna şi aş spune şi în slovă, căci ceva din tonul înţelept şi sfătos al primilor a supravieţuit şi în cartea Danielei Frumuşeanu. Sfârşitul îl aflăm înapoi, acasă, în oul nostru încondeiat care, anistoric, foloseşte aceeaşi tehnică decorativă.
Cartea slujeşte poate elevilor şi studentilor de la Arte, poate artistilor plastici. Noi am văzut, aici, acea carte de călatorii scumpă vechilor navigatori, mai scumpă şi mai trebuitoare decât orice hartă, o carte care singură te duce în locurile de poveste din Orient. A fost o carte căreia a trebuit să ne încredinţăm aproape hipnotic şi am mulţumit că autoarea a fost înaintea noastră în îndepărtatul şi fabulosul loc unde noi poate nu vom mai ajunge niciodată.
Apoi am citit cartea ca pe un jurnal, ca pe un jurnal alchimic şi ne-a plăcut să o vedem, în filigranul preţios al hârtiei, pe Daniela Frumuşeanu înconjurată de studentele ei, atelierele igrasioase de imprimierie sunt încă, prin excelenţa, spaţii ale femeilor. Ne-a plăcut să descoperim, în spatele rândurilor concis şi grav redactate câteodată, notările egale sau pline de pasiune din caietul de experimente zilnice şi colective întâmplate în atelierul de imprimerie şi tot printr-un procedeu secret de sublimare alchimica din acelaşi caiet ros de acizi să zărim naşterea acestei carţi.
Şi o expoziţie
La Muzeul de Artă Contemporană al Centrului Internaţional de Cultură şi Arte "George Apostu", simultan cu prezentarea cărţii mai sus descrise, s-a deschis expoziţia Danielei Frumuşeanu, numită de artă decorativă, "Trepte de lumină". Expoziţie a cuprins lucrări de artă textilă,
În urmă cu 800 de ani, pe când scolastica înălţa edificii gotice, un biet călugăraş, un poet din Assisi scria "Imn către fratele soare şi sora luna". Un poem aproape pâgăn, care înzestra cu suflet toate cele văzute, se aşeza în răspărul sumelor raţiunii. Pentru Daniela Frumuşeanu faptul de a crea conţine, vedem în lucrări, un gest cu semnificaţie animistă şi, egal, un gând de descoperire şi apoi însufleţire panteistă a lumii, a lumilor toate minerale, vegetale şi animale, de exemplu. Şi ni se par simetrice cele două , poemul şi expoziţia de la „Centru...”.
Nicidecum manierism de tip "arte povera", elemente ale lumilor toate se rânduiesc, aici, periodic. Printr-o intuiţie a calităţilor, aproape onirică, artista suprapune valenţele lor secrete şi egale. Altfel, intelectual, elementele, aceste elemente prime, alcătuiesc o tablă armonică de vecinătăţi şi suprapuneri.
Uneori, împotriva unei ipotetice destrămări a construcţiei, Daniela Frumuşeanu îşi dematerializează elementele invocate, discret şi niciodată complet. Spunem împotriva destrămării construcţiei, pentru că, deşi creaţii ale apei şi arsurii focului, lucrările acestea sunt fiinţe luminoase ale văzduhului. Pe pământ, unde şi din ce sunt zămislite, complet neputincioase şi negrăitoare, se încheagă plutirii, acolo, sus. Sunt, iată, închegate. Alterarea materiei atentă, incompletă, sugerează privirii un echilibru straniu al plutirii. O aură vâscoasă cuprinde pânzele tremurătoare. Praporii aceştia ai noştri, ai privitorilor, acum, umflaţi de lumină au nota rară a armoniei care devine senzaţie, senzaţie fizic perceptibilă.
Uneltele autoarei sunt focul, apa şi vântul mişcător şi acestea aţâţate asupra tinei eterne a pământului. Elemente ale lumilor, pământurile de culori şi sonuri diferite şi pământurile de diferite texturi şi parfumuri sunt spălate, uscate şi arse. Spălate, uscate şi arse, le resedimentează, lăsând vederii sensurile noi. Cu grijă, le notează, folosind cuvintele dragi artelor decorative: succesiune(a zilelor"), ritm(ul zilelor"), trepte (de lumină"), înveliş(ul gândurilor"). În răspărul unei prejudecăţi care spune despre arta decorativă că este preocupată numai de asocierea unui conţinut explicit de idei exclusiv plastice, Daniela Frumuşeanu îşi numeşte lucrările. Şi le numeşte folosind un anume tipar, tipar în care subiectul vine , într-adevăr, din glosarul artelor decorative, dar acesta, subiectul, este mereu atribuit. Este atribuit zilei, luminii, gândurilor, focului, adică eternelor locuri încă de cercetat.
Spun „Metamorfozele” ovidiene despre Pygmalion că i-a implorat pe zei să-i însufleţească marmura Afroditei pe care tocmai o terminase şi voia, cu gelozie, să-şi păstreze sieşi trupul frumos pe care tocmai îl tăiase în piatra strălucitoare. Când opera este expusă ea deja nu mai aparţine în nici un fel autorului. Începe singură să-şi asume propriul destin artistic. Astfel, pe lângă adevărată, bună şi frumosă (clasicele note ale operei), operei de artă i se mai cere să fie, cu necesitate, liberă. Ne va aparţine şi va supravieţui, caleidoscopic, sub o mie de chipuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu