Au gândit spectacolul vizual fără spectatori, fără spectatorii mulţi şi amabili din prima zi a unei expoziţii.. Astfel, lucrările lor au putut cuprinde întreg spaţiul galeriei. L-au cuprins şi închegat in labirint. Labirintul s-a parcurs greu, sufocant, pe «strâmtă şi necăjită» cale. Şi mai mult, apoi, spaţiul şi-a păstrat densitatea, densitatea de fluid incoercibil.
Dany Zărnescu a expus atât de personalele colaje de hârtie carbonizată şi fragilă, Altădată, altundeva, acestea ne-au apărut, dimpotrivă, lichide şi mensuale. Acum, azima aceasta fără drojdia albită a celulozei, azima aceasta neagră a fost ruptă cu foşnet şi oferită discipolilor. Celelalte lucrări, propuse ipoteticului spectator solitar, au continuat exerciţiul care a preocupat-o pe Dany Zărnescu în ultima vreme, exerciţiu de stil în care catrinţa din Ţara de Sus a fost suport şi matrice. Ursitoarea a continuat, netulburată, vrâstele, fire de ton, pe timpul absent al câmpului negru şi egal. Pe câmpul negru şi absolut al piesei de port tradiţional, artista a deşirat, în ritm, uneori cu vibraţie, firav, un fir de lumină ca o crăpătură pe întuneric.
Sculptorul Gheorghe Zărnescu a găsit miezul cu înfăşişare de cruce al lemnului şi l-a depus alături, parcă vinovat de tăiarea capului, de desfacerea profanatoare a fructului oprit. Sau a aflat lăcaşuri într-un lemn şi, cu nemăsurată siguranţă, le-a însemnat cu semnul crucii, cel mai recognoscibil semn dintre semnele pe care şi le fac oamenii. Sau lemnul l-a dat cu cretă uscată, ascetică, precum bisericuţele cu rune dobrogene.
Fără nume, remarcabili sunt stâlpii cerului. Sunt albi şi uşori ca fluierele picioarelor de sfinţi, cu măduva scursă, prin găurile tăiate în cruce, primesc, cu ultimă mlădiere, greutatea şi calea cerului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu